Cât un strigăt

 

  De mai multe zile tatonez pagina de blog. Aș vrea să scriu, trebuie să scriu, am să scriu, chiar dacă nu voi reuși să ating toate terminațiile nervoase ale cărții!

  Volumul îmi sugerează un corp aflat pe masa de studiu a studenților de la medicină, la ora de anatomie, cu nervii dezveliți, rețea albă care transmite impulsuri fără participarea creierului sau un experiment la cursul de psihiatrie, unde “comenzile” și “execuția” au loc fără participarea circuitelor neuronice sau cognitive. Cu siguranță e mai mult decât atât, e mai mult decât o anamneză. E mai mult decât o spovedanie, e o lungă și grea zbatere între real și ireal, între durere și împăcare, între căutare și eșec.

  Câte individualități trăiesc în noi? Când se manifestă? Cum? Care este ierarhia, cine domină, cine comunică, cine iartă?

  Cine este Mariana Cornea? Este poeta care scrie bulversant, uneori la limita sfâșierii? Este prozatoarea care a urcat, cu fiecare carte, încă o treaptă spre zenit? Unde se încadrează proza sa? Ce este acest roman? Cât este literatură și cât este jurnalul unui medic psihiatru? Cât este acțiune polițistă și cât este răstignire? Cu fiecare poezie, cu fiecare carte, Mariana Cornea se înalță, ghem de suferință cu aripi de lebădă!

  Dincolo de subiectul extrem de tulburător, dincolo de tema atât de actuală și de prezentă în jurul nostru, aceea a alienării, eu vreau să mă opresc asupra paradoxului lecturării acestei cărți!

  Am oscilat între agonie și extaz. Duritatea și complexitatea dramei mi-au tăiat răsuflarea și aproape m-au obligat să închid cartea după fiecare capitol! Simțeam nevoia să respir, să mă liniștesc, să deslușesc adâncurile apelor tulburi, să mă întreb cât de mare e sensibilitatea celei care a scris așa ceva, să mă întreb cât de mare este forța celei care a putut suporta atâta presiune interioară și exterioară...

  La fel de mare a fost extazul! Niciodată nu am citit cu atâta sete cuvinte aranjate în imagini acaparante! Trei îmi sunt reperele: după lumea basmelor, care “nu se pune”, m-am ridicat în picioare în fața solemnității descrierilor lui Sadoveanu! Oricum citisem mult până la el, trecusem prin Legendele Olimpului, Winnetou, Jack London, Toate pânzele sus, Cireșarii și ce o mai fi fost, dar nimic nu s-a comparat cu măiestria clasică a tablourilor din natură, a portretelor sau a scenelor de luptă, condimentate cu un limbaj pentru care poți jura că e “de atunci”! După un timp, am dat peste Fănuș! Incredibil, imposibil, ireal! Doar un semizeu putea croi asemenea broderii de cuvinte, aurore metaforice, grădini de expresii și flăcări dansând peste cuvinte! Fenomenalul Fănuș! Apoi, târziu, oarecum timid, neîncrezător, l-am citit pe Max Blecher. Aproape că m-am frecat la ochi! Oare cum poți scrie despre boală, angoase, dureri, suferință, însingurare, rătăciri în propriile abisuri fără să fii patetic, fără să te expui “pe cruce”, obținând din cuvinte greu de imaginat ca posibil literare imagini de o sensibilitate incredibilă? Cum? El a putut...

  Poate am mai tresărit la noutatea limbajului doar la romanul “Picnic la marginea drumului”, ceilalți, toți, oricât de mari și oricât de mulți, fie ei Balzac, Faulkner, Dostoiewski , Eugen Barbu, Coelho  sau Umberto Eco, fiind foarte buni stăpânitori ai limbajului, dar fără a umbla la structura cromozomială a cuvintelor, propozițiilor, frazelor.

  Ei bine...

  E cam mult? Este, dar eu așa am simțit! Am citit și recitit cu nesaț structuri metaforico-bulversante, uneori atingând extazul!

  Într-o emisiune radio, doamna Mariana Cornea mărturisea că și domnia sa a fost impresionată de proza lui Max Blecher. Nici nu mă miră, această a treia carte este “ca un strigăt” blecherian, cu un secol mai târziu, deși zona, stratul, abisul sau iadul din această carte nu au nimic de-a face cu încrâncenările din “irealitatea imediată”…

  “O casă din scânduri vopsite în alb șerpuiește”. Așa începe! Așa începe cartea! Respiri adânc, ridici ochii din pagină, cauți repere, încerci să înțelegi unde începe ermetismul dintr-un tablou suprarealist. Aspectul cromatic se strânge ca un pumn și lovește puternic plexul (i)realității: “Șerpuiește în mintea ei până îi dă sângele pe nas...” Iarăși mă opresc, de data aceasta cu ochii în jos. Doamne, ce înfrigurare îmi intră pe sub piele! A trecut mai mult de o săptămână de când am terminat lectura și emoția este la fel de puternică! Balansul între alb și roșu, între liniște și obsesie, între... agonie și extaz mă va însoți până la ultima pagină!

  Citind cartea anterioară, Mondina, spuneam că este un poem în proză. Acum e mai mult decât atât, e un bocet al ființei, este o novă, este ochiul unui ciclon, este ceva mai mult decât tulburător, tulburător și frumos...

  “Bine ați venit în lumea celor pierduți!  Veți avea ocazia să atingeți cu ochii minții întunericul, răsuflarea, nebăgarea de seamă a ghimpilor încolăciți drept coroană dinaintea unei zvârcoliri, a unei claustrări dubios de înspicată. Din când în când vă veți atinge ușor bărbia a meditare”.

  Este un citat din prima pagină, un citat care s-a dovedit a fi extrem de realist. Scriitoarea ne manipulează starea de spirit nu apăsând “butoane” din noi ci arătând că undeva, acolo, adânc, există un arhetip, există căi pe care nu le știm, nu le bănuim dar care așteaptă, care ne așteaptă...

  “Bun venit în țara răzvrătiților, a paranoiei, a iluziei că normalitatea există!” (pag. 5)

  “- Maya, tu și Heba mă faceți vinovată de bătrânețea mea! Habar nu aveți că, de fapt, facem parte din aceeași echipă blestemată, într-un loc blestemat!” (pag. 6)

  “Cealaltă planetă, mai albastră, mai verde, mai curcubeu decât curcubeiele, mai nepământeană decât pământeanul Pământ, printre stoluri de păsări cât snopul de grâu, galbene și fibroase cum iubirea virtuală de pe internet, se corelează în timp și spațiu, servind demn mai degrabă unui scop decât unei necesități”. (pag. 22)

  Nu, nu o să scriu toate frazele care m-au uimit, sunt multe!

  Nu am să descriu nici subiectul, nici nu încerc să înțeleg raportul medic – pacient (vă recomand și romanul “Minciuni pe canapea”), nu am să focalizez pe relația părinți – copil, nu, totul este în carte! Inclusiv un medic – diavol!

  Este o carte despre Roma, despre istorie, despre politică, despre pandemie, despre oameni, despre suflete... Este o carte în care autorul intervine direct, ca un povestitor, ca un regizor, parte a tuturor celor scrise, ca un sprijin, ca o barcă de salvare de care ai nevoie într-un spațiu plin de valuri și de furtuni...

  Este o carte despre mizerie și mizerabili, este o carte în care realitatea urâtă, foarte urâtă, nu șochează, ci doare, doare...

  M-urile Marianei Cornea continuă: Mila, Mondina, Mora…