joi, 28 ianuarie 2021

Cât un strigăt

 


  De mai multe zile tatonez pagina de blog. Aș vrea să scriu, trebuie să scriu, am să scriu, chiar dacă nu voi reuși să ating toate terminațiile nervoase ale cărții!

  Volumul îmi sugerează un corp aflat pe masa de studiu a studenților de la medicină, la ora de anatomie, cu nervii dezveliți, rețea albă care transmite impulsuri fără participarea creierului sau un experiment la cursul de psihiatrie, unde “comenzile” și “execuția” au loc fără participarea circuitelor neuronice sau cognitive. Cu siguranță e mai mult decât atât, e mai mult decât o anamneză. E mai mult decât o spovedanie, e o lungă și grea zbatere între real și ireal, între durere și împăcare, între căutare și eșec.

  Câte individualități trăiesc în noi? Când se manifestă? Cum? Care este ierarhia, cine domină, cine comunică, cine iartă?

  Cine este Mariana Cornea? Este poeta care scrie bulversant, uneori la limita sfâșierii? Este prozatoarea care a urcat, cu fiecare carte, încă o treaptă spre zenit? Unde se încadrează proza sa? Ce este acest roman? Cât este literatură și cât este jurnalul unui medic psihiatru? Cât este acțiune polițistă și cât este răstignire? Cu fiecare poezie, cu fiecare carte, Mariana Cornea se înalță, ghem de suferință cu aripi de lebădă!

  Dincolo de subiectul extrem de tulburător, dincolo de tema atât de actuală și de prezentă în jurul nostru, aceea a alienării, eu vreau să mă opresc asupra paradoxului lecturării acestei cărți!

  Am oscilat între agonie și extaz. Duritatea și complexitatea dramei mi-au tăiat răsuflarea și aproape m-au obligat să închid cartea după fiecare capitol! Simțeam nevoia să respir, să mă liniștesc, să deslușesc adâncurile apelor tulburi, să mă întreb cât de mare e sensibilitatea celei care a scris așa ceva, să mă întreb cât de mare este forța celei care a putut suporta atâta presiune interioară și exterioară...

  La fel de mare a fost extazul! Niciodată nu am citit cu atâta sete cuvinte aranjate în imagini acaparante! Trei îmi sunt reperele: după lumea basmelor, care “nu se pune”, m-am ridicat în picioare în fața solemnității descrierilor lui Sadoveanu! Oricum citisem mult până la el, trecusem prin Legendele Olimpului, Winnetou, Jack London, Toate pânzele sus, Cireșarii și ce o mai fi fost, dar nimic nu s-a comparat cu măiestria clasică a tablourilor din natură, a portretelor sau a scenelor de luptă, condimentate cu un limbaj pentru care poți jura că e “de atunci”! După un timp, am dat peste Fănuș! Incredibil, imposibil, ireal! Doar un semizeu putea croi asemenea broderii de cuvinte, aurore metaforice, grădini de expresii și flăcări dansând peste cuvinte! Fenomenalul Fănuș! Apoi, târziu, oarecum timid, neîncrezător, l-am citit pe Max Blecher. Aproape că m-am frecat la ochi! Oare cum poți scrie despre boală, angoase, dureri, suferință, însingurare, rătăciri în propriile abisuri fără să fii patetic, fără să te expui “pe cruce”, obținând din cuvinte greu de imaginat ca posibil literare imagini de o sensibilitate incredibilă? Cum? El a putut...

  Poate am mai tresărit la noutatea limbajului doar la romanul “Picnic la marginea drumului”, ceilalți, toți, oricât de mari și oricât de mulți, fie ei Balzac, Faulkner, Dostoiewski , Eugen Barbu, Coelho  sau Umberto Eco, fiind foarte buni stăpânitori ai limbajului, dar fără a umbla la structura cromozomială a cuvintelor, propozițiilor, frazelor.

  Ei bine...

  E cam mult? Este, dar eu așa am simțit! Am citit și recitit cu nesaț structuri metaforico-bulversante, uneori atingând extazul!

  Într-o emisiune radio, doamna Mariana Cornea mărturisea că și domnia sa a fost impresionată de proza lui Max Blecher. Nici nu mă miră, această a treia carte este “ca un strigătblecherian, cu un secol mai târziu, deși zona, stratul, abisul sau iadul din această carte nu au nimic de-a face cu încrâncenările din “irealitatea imediată”…

  “O casă din scânduri vopsite în alb șerpuiește”. Așa începe! Așa începe cartea! Respiri adânc, ridici ochii din pagină, cauți repere, încerci să înțelegi unde începe ermetismul dintr-un tablou suprarealist. Aspectul cromatic se strânge ca un pumn și lovește puternic plexul (i)realității: “Șerpuiește în mintea ei până îi dă sângele pe nas...” Iarăși mă opresc, de data aceasta cu ochii în jos. Doamne, ce înfrigurare îmi intră pe sub piele! A trecut mai mult de o săptămână de când am terminat lectura și emoția este la fel de puternică! Balansul între alb și roșu, între liniște și obsesie, între... agonie și extaz mă va însoți până la ultima pagină!

  Citind cartea anterioară, Mondina, spuneam că este un poem în proză. Acum e mai mult decât atât, e un bocet al ființei, este o novă, este ochiul unui ciclon, este ceva mai mult decât tulburător, tulburător și frumos...

  “Bine ați venit în lumea celor pierduți!  Veți avea ocazia să atingeți cu ochii minții întunericul, răsuflarea, nebăgarea de seamă a ghimpilor încolăciți drept coroană dinaintea unei zvârcoliri, a unei claustrări dubios de înspicată. Din când în când vă veți atinge ușor bărbia a meditare”.

  Este un citat din prima pagină, un citat care s-a dovedit a fi extrem de realist. Scriitoarea ne manipulează starea de spirit nu apăsând “butoane” din noi ci arătând că undeva, acolo, adânc, există un arhetip, există căi pe care nu le știm, nu le bănuim dar care așteaptă, care ne așteaptă...

  “Bun venit în țara răzvrătiților, a paranoiei, a iluziei că normalitatea există!” (pag. 5)

  “- Maya, tu și Heba mă faceți vinovată de bătrânețea mea! Habar nu aveți că, de fapt, facem parte din aceeași echipă blestemată, într-un loc blestemat!” (pag. 6)

  “Cealaltă planetă, mai albastră, mai verde, mai curcubeu decât curcubeiele, mai nepământeană decât pământeanul Pământ, printre stoluri de păsări cât snopul de grâu, galbene și fibroase cum iubirea virtuală de pe internet, se corelează în timp și spațiu, servind demn mai degrabă unui scop decât unei necesități”. (pag. 22)

  Nu, nu o să scriu toate frazele care m-au uimit, sunt multe!

  Nu am să descriu nici subiectul, nici nu încerc să înțeleg raportul medic – pacient (vă recomand și romanul Minciuni pe canapea”), nu am să focalizez pe relația părinți – copil, nu, totul este în carte! Inclusiv un medic – diavol!

  Este o carte despre Roma, despre istorie, despre politică, despre pandemie, despre oameni, despre suflete... Este o carte în care autorul intervine direct, ca un povestitor, ca un regizor, parte a tuturor celor scrise, ca un sprijin, ca o barcă de salvare de care ai nevoie într-un spațiu plin de valuri și de furtuni...

  Este o carte despre mizerie și mizerabili, este o carte în care realitatea urâtă, foarte urâtă, nu șochează, ci doare, doare...

  M-urile Marianei Cornea continuă: Mila, Mondina, Mora…

 

12 comentarii:

  1. Felicitări pentru comentariul romanului. Domnule Vasile Dumitru aveți un stil extraordinar de a reda sau de a relata o acțiune-ficțiune, de a accentua ceea ce alții nu observă! Eu înca nu am citit acestă carte pentru că nu am curajul! Inca nu mi-am revenit dupa romanul Mondina! Spuneam la vremea respectivă că Mondina nu e o meserie, nu e o simplă carte. Mondina este o viață târâtă în mocirlă, o „viață„ care vrea să trăiască, dar... Am nevoie de timp.

    RăspundețiȘtergere
  2. Bineînțeles felicit autoarea, Mariana Cornea!

    RăspundețiȘtergere
  3. Vă mulțumesc frumos pentru această elevată recenzie! Aș minți dacă v-aș spune că nu am așteptat cu nerăbdare și, de ce nu, cu puțină teamă părerea dumneavoastră despre ultimul meu roman. Spun asta pentru că vă știu ca fiind un cititor înrăit și foarte sincer! Această carte m-a ,,supt” de energie! Au trebuit să treacă săptămâni până să mă așez din nou dinaintea foii de hârtie pentru a mai scrie ceva... Vă mulțumesc din inimă! Respect!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. V-am întrebat și la Mila și la Mondina: cât este experiență personală?
      Nu, nu mai întreb, simt o sfială în preajma dvs!
      La Mondina parcă, scriam despre distanța pe care o simțeam față de scriitori. Sunt oameni?
      Aici am restrâns grupul, scoțând în evidență doar autorii care m-au surprins cu limbajul folosit.
      La dvs este mai mult, intersectați mai multe planuri, deschideți portaluri către abisuri nebănuite...
      Nu, nu e o carte de aventuri, nu, nu e un roman polițist, nu sunt în măsură să clasific sau să dau calificative, dar cred că sunteți un miracol! Nu unul care smulge aplauze, unul care înfioară!
      Respectul este reciproc!

      Ștergere
    2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

      Ștergere
  4. Nu știu de ce blogul nu îmi dă voie să răspund sub comentariu, la primul mă refer, așa că scriu aici.
    Vă mulțumesc pentru aprecieri!
    Da, rezonez cu dvs, Mondina m-a rupt în două, a fost greu de pus în raftul cu literatură, e mai mult o incursiune în lumea necunoscută a dezaxaților...
    Aici, acum, e mai rău...
    Doamna Mariana Cornea pare o Zola feminină, care nu se limitează la atmosfera, decorul în care trăiesc cei loviți de soartă, nu, domnia sa chiar face o literatură a răului, dar nu în sensul de a-l promova, de a-l prezenta pe post de fetiș, de cale de urmat, un fel ce curent emo sau literatură gotică, nu, domnia sa sfâșie carnea de pe trupul diavolilor cu chip de om și efectiv strigă:
    - Priviți, nu vă lăsați înșelați de chipul perfect, de hainele de clasă și de diplomele afișate, priviți atenți, răul e lângă noi, nu vă prefaceți că nu-l vedeți, că nu există, e lângă noi și se hrănește la umbra indolenței noastre!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Săptămâna trecută m-am uitat la filmul „Fugi băiete, fugi” (Corri ragazzo, corri). Pentru prima oară eram bucuroasă că un film este întrerupt de publicitate! Nu reclamele mă interesau. Aveam nevoie să respir în felul meu: mă rugam. La fiecare spot o rugăciune pentru ca Dumnezeu să aibă încă milă de noi! Ne-a creat sfinți și am dvenit diavoli. Ne-a creat buni și am devenit ne-buni. Cum să hărțuiești un semen al tău? Cum să nu te doară când altul plânge? Revenind la modul de a scrie al doamnei Cornea cred că aveți dreptate. „domnia sa sfâșie carnea de pe trupul diavolilor cu chip de om și ne avertizează”. Admir și în același timp mă mir de bogata imaginație a doamnei Mariana. Desigur între mirare și admirație o felicit!

      Ștergere
  5. După cum știm tot ce crează omul și tot ce întreprinde este bazat pe emoție. Emoția scrisului știți și dumneavoastră că nu este un truc! Este imposibil să nu te identifici cu personajele, cu spațiile,cu trecerile de la o dimensiune la alta, cu furișarea între straturile sinelui. Energetic am vibrat cu absolut tot ce am așternut pe hârtie,simțindu-mă precum un zeu acompaniat de cântecul arpei! A fost Mila, Mondina, Mora, Alma...am fost și sunt Femeia de pe această planetă care de multe ori se întreabă dacă omul a fost uman vreodată și cum ar fi! Da! Sunt o persoană normală, sensibilă, cu defecte, iubitoare de oameni și de tot ce ține de frumos! Caut să înțeleg cât mai multe despre viață și moarte și poate tocmai de aceea deschid cu ochiul minții portaluri tocmai pentru a amplifica strălucirea Luminii din întunericul în care dormim nepăsătători, dispărând mici , nesemnificativi într-o bună zi fără nicio problemă. Ce este bine și ce este rău? Trebuie doar să privim înăuntru!Vă mulțumesc din suflet pentru emoționantele cuvinte, pentru sinceritate și apreciere!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. scuzați-creează....nu văd prea bine zilele astea-ochii. Vă mulțumesc mult pentru înțelegere!

      Ștergere