Două fântâni

  Nu știu dacă există o motivație, nu știu dacă trebuie căutată o motivație, dar cum, necum, am publicat poezie.
Pentru cine? Pentru orgoliul meu? Posibil!
  Nu am bătut la porți înalte, nu am privit spre etaje unde nu îmi este locul, m-am bucurat, ce-i drept, de sprijinul persoanei care m-a îndemnat cel mai mult să scriu, doamna Claudia Minela, managerul editurii "Minela". A urmat, apoi, un suport îmbucurător din partea doamnei dr. filolog Luminița Cebotari, profesor, care mi-a prefațat trei volume, "Cugiria", "Satul din mine" și "Mai jos de nori". Dacă nu o numărăm și pe răposata doamnă profesor universitar Ileana Hogea, membră a Uniunii Scriitorilor din România, care a fost entuziasmată că a descoperit în lumea literelor un consătean, periplul meu "mai sus de iarbă" cam atâta a fost. Și nu e mâhnire, și nu e orgoliu rănit, e doar bucuria că m-am ridicat, cu prorpiile-mi scurte aripi, deasupra florilor de păpădie! Îmi știu limitele, ca dovadă este mesajul meu către poeta Mariana Moga, un om deosebit, care scrie poezii apreciate de către personalități marcante ale literaturii române, dar (mai ales!) își dedică o mare parte din energie pentru publicarea scriitorilor, consacrați sau începători, în țară și peste hotare! I-am scris doamnei Mariana că "aeroplanul inspirației mele" are combustibilul "pe roșu"! O spun cu fruntea sus, niciodată nu am crezut că voi fi capabil să vorbesc liber în public și niciodată nu am avut țelul de a scrie! S-a întâmplat și atâta tot.
  Am publicat, anul acesta, un volum de poezie cu titlul "Fântâni". Poeziile sunt rodul inspirației, majoritatea dintre ele fiint trecute "prin foc și sabie", adică discutate în Cenaclul Schenk. Opiniile despre încercările mele au fost din toată gama, de la nefavorabile la elogioase, ca dovadă că sunt un om obișnuit, cu bune și cu rele.
  Am fost mai mult decât uimit și bucuros când am primit un volum de poezie publicat de C. O., o persoană plecată de aici, din Cugiria! Domnia sa este o fire (aproape) introvertită, foarte puțin comunicativă, aș spune "ca un jucător de șah", atentă la detalii, dar fără să clameze reușitele prin portavocile platformelor de socializare. Sau cel puțin așa știu eu, acum.
În volumul primit, intitulat "Adieri", o titulatură care devoalează timiditatea și cunoașterea de sine, am întâlnit o poezie despre o fântână, așa cum o să găsiți și în volumul meu, dacă veți avea curiozitatea să-l răsfoiți.
  Am scris, într-un paragraf anterior, că poeziile mele "sunt rodul inspirației", din două motive: pentru a mă delimita de cei care au abilitatea de a răstălmăci o poezie citită (lucru care nu este deloc rău, ba dimpotrivă, necesită muncă, talent, capacitate, viziune) și de a publica apoi materialul obținut doar ca o creație proprie, fără să indice sursa, și al doilea motiv al precizării este bucuria de a găsi idei comune în abordări diferite!
Păi nu este la fel și ideea anterioară, aceea a răstălmăcirii? Nu, nu este. Toți vedem luna, fiecare o cântă în diapazonul personal! Răstălmăcirea este o abilitate, dar nu este inspirație!
  În cazul de față, habar n-aveam (și cred că mulți nu bănuiau asta) că persoana O. C. scrie poezie! Nu știu câți alții i-au citit poeziile în manuscris, eu, unul, nu! Reciproca este scoasă din discuție, poezia domniei sale fiind scrisă cu muuuult înainte ca eu să fi însăilat primul gând de publicare (adică de prezentare în spațiul virtual) a încercărilor mele în rimă!

Iată poeziile!

  Ce puncte comune găsesc eu: 

- în prima strofă se vorbește despre "plecatul oriunde" și despre "mateloți pipăind depărtarea";

- a doua strofă este despre sete; 

- strofa a treia (la C. O. și următoarele la mine) precizează care este ACEA fântână!

Aceeași idee, abordări și căi diferite!

  Volumul "Adieri" are doi mari piloni, în percepția mea: dragostea pentru El, dominantă, de la primul poem (un colind) și până la ultima pagină (o scurtă rugă) și iubirea pentru ființa iubită, pentru persoana care îi este permanent aproape, în priviri și în suflet!

Micul Decebal

 

  Am fost bucuros și onorat să fac parte din echipa Cugirului, să reprezint filonul dacic al acestor meleaguri în cadrul târgului organizat de Cronicarii Digitali în București, la Muzeul Țăranului Român. Târgul a fost prilejul ca toate comunitățile străbătute de Via Transilvanica (de la Putna la Turnu Severin) să fie vizibile pentru publicul larg, să-și prezinte atracțiile pentru viitorii turiști.
  Nu voi face o disertație despre Dacii Singidavei, sunt specialiști în domeniu care vă așteaptă, nici nu voi comenta despre importanța și frumusețea reconstituirii istorice, mă voi limita la un singur aspect, la poveștile copilăriei! O reconstituire inversă, dacă vreți! În loc să vorbesc eu despre cetatea Singidava, am primit o felie maaare din copilăria ardentă, din copilăria fabuloasă, din copilăria care trăiește în și prin povești!
  De-a lungul evenimentelor de reconstituire istorică, am purtat destule dialoguri despre adevărul istoric, despre importanța dovezilor arheologice, despre arme, ținute, despre patriotism și multe altele. Aș rezuma aceste dialoguri prin zicala populară: "Câte bordeie, atâtea obiceiuri!" Cine ȘTIE că dacii purtau haine albe, nu va accepta textele scrise de antici niciodată! El ȘTIE și basta!
 Interacțiunea a fost întotdeauna fabuloasă cu copiii! Aici, în București, efectiv am plonjat în lumea lui, a micului Decebal!

   Sunt copii care intră în rol instinctiv, care nu au nevoie de îndemn, care, efectiv, se întâlnesc cu visele. 

   Eram atent la publicul de la standul Cugirului, dar copilul care mânuia cu vigoare sabia nu a trecut neobservat! El deja pășise în lumea eroilor! Nu vă grăbiți să judecați poziția falxului, el era bucuros că se poate duela cu vrăjmașii din imaginația lui!

  Ei bine, de aici începe Povestea! 

Armura aproape că l-a acoperit, mai mult o manta pentru el, decât o apărătoare a pieptului.

 

  A urmat casca! Priviți-i atitudinea, priviți-i lumina din ochi! Simțiți bucuria imensă din sufletul lui? A primit o COROANĂ, nu o cască de luptă!

  E cam mare casca, adevărat, dar copilul devenise Erou, era, deja, Micul Decebal! A primit falxul ca la o înnobilare!

 Povestea Micului Decebal continuă cu defilarea prin tot Muzeul Țăranului Român, atrăgând privirea, iscând zâmbete admirative și aplauze! Un Copil cât o Istorie! Și numai pentru o singură asemenea întâmplare - toate festivalurile de reconstituire istorică merită să se desfășoare! 

Povestea din poveste

  Mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc cu Săndel, un coleg de școală generală, premiantul clasei, un băiat excepțional. Era trecut în echipa județului Hunedoara, la Geoparcul Țara Hațegului, un proiect al lui, din câte știu. Nu a fost prezent, din motive obiective.
Ei bine, povestea Micului Decebal ia o turnură "și mai" fantastică, dacă există așa ceva! Păi bineînțeles că există, dacă s-a întâmplat lângă mine!
Ne-am terminat defilarea, însoțiți de părinții copilului (apropo, mii de mulțumiri pentru poze și filmulețe) și am zis "Gata, mergem la stand să predăm recuzita". În dreptul standului Geoparcului, copilul zice "Stai așa!" și se repede la dinozaur, atacându-l cu toată forța! Au fost două secunde de uluire, apoi ne-am repezit spre el, să încercăm să limităm dezastrul, dar ne-am oprit din avânt și am bufnit în râs, în ropote de aplauze! 

  Copilul ataca "balaurul" cu toate forțele și cu o seriozitate maximă, dar nu-l lovea, doar mima, și - mai mult! - întorsese falxul invers, adică bătălie, bătălie, dar să nu-l omoare, la o adică! 

O scumpete de flăcău, împletind povestea cu realitatea și luându-ne pe toți cei mari, din jurul lui, acolo, în lumea sa!
Să trăiești, micule mare Decebal!

Notă
Constat că nu pot încărca videoclipuri.
Imediat rezolv în Youtube și pun linkul aici.

Marisos

 

  Istorie în culori vii, în toate colțurile țării. La Târgu-Mureș a avut loc prima ediție a Festivalului Dacic Marisos, un eveniment inițiat, coordonat și prezentat de domnul Iulian Praja.

  Pregătirea taberelor reprezintă un adevărat ritual, un moment de maximă atenție, pentru că butaforia trebuie să se apropie cât mai mult de ceea ce epoca antică a lăsat mărturie, în mod direct prin dovezile arheologice și în mod indirect, prin consemnările "cronicarilor" de atunci. O adevărată încântare pentru iubitorii de istorie și de culoare!

  Televiziunea locală a fost prezentă. În finalul "reportajului" meu este surprinsă o secvență din interviul susținut de dr. arheolog Cătălin Borangic, "tarabostele" tribului Legio Dacica, alături de căpetenia   Daco-Geților din Moldova, "tarabostele" Castor Basileus Lăpușneanu.

"Dacii purtau haine colorate", scria Strabon acum două mii de ani.

  Păcat că blogul nu permite încărcarea fișierelor mari, fetele din imagine au dansat foarte frumos, coordonate de doamna Octavia Maria Oprea. O să încarc filmul pe Youtube și pun aici linkul.

  Au fost și secvențe de luptă. Aceeași limitare a dimensiunii fișierelor mă împiedică să vi le prezint aici, direct.

Legio Dacica din Alba-Iulia!

Istoria nu e o joacă, festivalurile antice sunt prilejuri de a vedea cam cum se întâmplau evenimentele acum două mii de ani. Pentru o informare corectă, vă sugerez să nu luați legendele și exagerările drept adevăruri și să vă bazați pe documentarele și documentările specialiștilor, unii dintre ei putând fi găsiți aici:

www.enciclopedia-dacica.ro