Răboj

 Nu am nicio intenție, nu există un scop imediat sau următor, e doar o scrijelire pentru neuitare!
Cum a început?
Există două izvoare, două posibile începuturi!
Cred că prima întâlnire cu "fenomenul dacic" prezent în Cugir a fost prin intermediul Lupilor Sigidavei. Organizația nu are caracter istoric, e doar o denumire de impact, membrii ei fiind motocicliști. Liderul lor, Bogdan Suciu, confecționa pileusuri, mai toți motocicliștii purtând căciula dacică la întrunirile de la sediul organizației. Mi-a plăcut ideea, dar nu a avut un impact major asupra mea, era doar o pată de culoare. O culoare remarcabilă, ce-i drept!
Apoi a fost un festival Toamna Cugireană la care a avut loc un colocviu despre istoria locurilor. Mulți oameni de valoare din domeniu au expus punctele de vedere în sala de conferințe a primăriei. Un regal! Doamna Rodica Florea, pe care o cunoșteam de la Casa de Cultură (actualul Centru Cultural Cugir), m-a inclus printre invitații la masa comună de după conferință, unde a ieșit în evidență un vorbitor de excepție, istoricul și arheologul Cătălin Borangic din Alba Iulia. M-a cucerit cu naturalețea limbajului și cu multele cunoștințe din domeniu. Nu, nu e un calificativ, ar fi trebuit să fiu istoric pentru a face afirmația că "știa multe", era meseria lui, dar pentru mine a fost un fel de pagină din "1001 de nopți"!
În vara anului următor am văzut în pagina lui de facebook un anunț, cam așa: "Căutăm voluntari pentru campania de la Carnuntum"! Adică trupa lui de daci (Legio Dacica) mergea la un festival istoric în Austria și avea nevoie de oameni. Îi dau mesaj și întreb care ar fi criteriile pe care ar trebui să le îndeplinească un voluntar. Poți să dormi în cort? a întrebat! Pot! am răspuns. Atunci, hai!
Și așa am plonjat eu în lumea reenactmentului! Un basm! O poveste incredibilă! M-am întors de acolo virusat și imediat mi-am luat pileus de la Bogdan. Am început să umblu prin oraș în opinci, cu pătura "dacică" pe mine, stârnind comentarii mai deloc apreciative...
M-a contactat Margareta Bacos, care activa, în felul ei, în mediul dacic, pe latura spirituală, și care dorea să aprindă un foc sacru pe Dealul Cetății. L-a chemat și pe Ghiță Borza, un alt cugirean care purta straie dacice pe deal de mult timp, dar evita să se afișeze în public. Așa a luat ființă prima grupare de cugireni cu un scop precis, cu un scop adecvat fenomenului istoric.
În anul următor, Borangic m-a rugat să caut mai mulți oameni pentru Carnuntum și "trupa singidavilor" arăta cam așa: Vasile Dumitru, Ghiță Borza, Margareta Bacos, Petre Melente, Scânteie Dorin, Maria Trif, Nelu Trif, Diana Olteanu (din Craiova, prietenă cu maria Trif), Ștoflea Ion (din Rășinari, colegul meu din anii de liceu militar), Gabriel Pădurean (coleg de la locul de muncă). Nu toți au mers la Carnuntum, dar am format un grup care ne adunam, vorbeam, ne făceam echipament, visam...
În anul imediat următor am fost invitați ca grup la festivalul de tradiții și obiceiuri din Poiana cu Goruni, ocazie cu care au venit în grupă Bogdan Suciu și mai mulți dintre prietenii săi, motocicliști, Alexandru Stanciu și familia sa, invitați de Bogdan Suciu. A fost o prezență mare, spectaculoasă! Atunci, acolo, am gândit că e vremea să fie în fruntea trupei un tânăr, cugirean, pentru ca grupul să aibă și susținerea administrației. I-am propus lui Pădurean Gabriel, care a fost de acord, dar după o noapte cu întâmplări tulburi, am decis să îl schimb. Da, am decis, eu conduceam grupul în mod natural, eu îl închegasem, eram ascultat! L-am numit pe Bogdan Suciu ca taraboste, tânăr, cu o talie impunătoare, inginer, în relații bune cu administrația!
Bogdan a spus așa: 

- Nea Vasile, cât o să fiu eu aici, la masa asta (adică în fața grupului), matale o să fii în dreapta mea!
Frumos, doar că după numai câteva luni Bogdan a cedat șefia grupului, numindu-l pe Alexandru Stanciu ca lider. Acesta a avut o primă reacție de taraboste, a propus înlăturarea mea din grup pentru motivul că fac parte și din tabăra lui Borangic...
De atunci m-am retras, grupul metgând mai departe destul de dezorganizat, cred, pentru că a dispărut din peisaj și noul taraboste, a năvălit pandemia peste Istru și au urmat doi ani de tăcere.
Eu am rămas aproape de gruparea implicată în organizarea Focului Lupului Alb, grupare în care au venit și au activat la un nivel demn de aplauze Billy Țîrlea Ștefan și Austin Gabriel!
Anul trecut, eu și Angela am participat la multe festivaluri dacice: Medgidia, Târgu Mureș, Tecuci, Iași, Via Transilvanica (București și Alba Iulia), apoi am fost invitați la Singidava Fashion Day (m-a sunat doamna Rodica Florea, i-am spus că nu putem participa, dar i-am recomandat pe Ghiță Borza sau Bogdan Suciu, persoane impunătoare, cu ținute foarte frumoase. Aceștia nu au putut participa din cauza serviciului, așa că tot noi, eu și Angela, a trebuit să reprezentăm Dacii Singidavei). A fost un an teribil de încărcat și de frumos!
La Focul Lupului Alb de pe Dealul Cetății Cugir, ediția a V-a, anul trecut, a participat și Diane Dobrean, directorul Centrului Cultural Cugir, în calitate de persoană privată. Prezența a fost de bun augur, pentru că, iată, anul acesta începe în forță pentru Dacii Singidavei! Un nou taraboste, Claudiu Purdea, istoric, multe proiecte!
Doamne-ajută!

Sudițiul de piatră

 Cât vezi cu ochii și cât te țin picioarele să mergi, în orice direcție, nu găsești o piatră cât de mică! Pământ negru în luncă, o coastă de lut galben la marginea ei, șerpuitoare ca și râul pe care îl însoțește, nisip cât vezi cu ochii de la coastă încolo, înspre câmpuri, apoi începeau pământurile, ogoarele pierdute în zarea punctată de silozurile de lângă calea ferată...
  Singurele "pietre", că nu erau, de fapt, găseam în hulă, ruptura aceea din coastă pe lângă care treceam zilnic, în drumul spre și de la școală, un teren liber, fără case, plin de alior, scaieți, boziu și oțetari. Râpa era un perete de lut galben, la baza căruia se aduna o movilă de pământ, movilă produsă ori din uscăciunea verilor, ori din scobiturile făcute de oameni, pentru pământ de lipit. Săream din vârful râpei acolo, în țărâna afânată de jos, apoi priveam peretele galben în care vedeam linii întortocheate de culoare albă, firave, ca niște desene chinezești. Băgam mâinile în movila afânată și găseam un fel de păpuși de piatră, cam cât degetul mic, un fel de nisip întărit, o rocă nisipoasă, la care priveam îndelung...
  Piatră veritabilă am văzut când un tractor a basculat o remorcă de pietriș lângă casa lui Nicu Gogoașă, apoi crucea din câmp, lângă care stăteam la umbră, în arșița verii, în timp ce vaca păștea pe miriști. "Raiul pietrelor" l-am vizitat în tabăra de la Cernădie, lângă Novaci, unde, după o săptămână, îmi era dor de nisipul de acasă!
  În spatele bisericii am mers târziu, în clasele mari din timpul gimnaziului, dar nu am rămas impresionat de crucile de piatră. Nu știam, atunci, ce înseamnă viața, istoria, strămoșii, eternitatea...

 

Probabil există undeva o evidență a acestor atât de multe cruci de piatră, cu explicarea inscripțiilor. Ar fi interesant de citit.

Departe de sat, pe drumul ce duce la mănăstire, dar nu lângă el, este o cruce de piatră. O cruce în câmp! Am mai scris despre ea. Nu are însemne creștine, este (probabil) o cruce de horat. Dar asemenea cruci se puneau lângă drumuri, cel mai adesea la intersecții. Când, cine și de ce a pus această cruce de piatră aici?