Transhumanța

 De la o întrebare banală, am ajuns să contest istoricii. Nu așa, la grămadă, și nici pe cineva anume. E vorba de idee. Istoricii consemnează istoria sau construiesc istoria pe baza informațiilor acumulate și a părerilor proprii? Cum poți să scrii despre oameni și fapte dacă nu ai fost acolo, să consemnezi cât mai exact? Bineînțeles că e o copilărie ceea ce spun, dar să ne gândim la o bătălie oarecare și să vedem cum poate fi relatată corect. De câți martori oculari e nevoie pentru o descriere corectă? Contează emoțiile? Dar partizanatul? Una peste alta, istoria este subiectivă. Foarte subiectivă.
Herodot a scris despre toate semințiile lumii cunoscute pe vremea lui. De unde știa el nume de conducători, numărul luptătorilor, armamentul, obiceiurile popoarelor și multe, multe alte informații? Informația ajungea la el, fie consemnată, fie extrasă din legende, fie auzită, așa cum chiar el scrie. Îl putem bănui de subiectivism? La a câta mână este istoria scrisă de el? Nu îi contest meritul, nu contest meritul nimănui, doar mă întreb.
Și toată această caznă "filozofică" pleacă de la transhumanță...
Eram copil, în jurul anului 1965 (e un reper cronologic, nu o dată "istorică") și mă uimeau turmele de oi care treceau toamna prin sat. Un cioban zdravăn (un zdrahon era termenul folosit) mergea în fruntea turmei cu un știulete de porumb în mână, mâna întoarsă spre spate, și un berbec tot încerca să culeagă boabe de pe știulete. Cred că berbecul era "căpetenia" turmei, pentru că oile se înghesuiau în spatele său și toată turma urma, astfel, ciobanul. Turma era nesfârșită! Strada se umplea de oi, din gard în gard, curgerea era punctată de măgari cu samare și de alți ciobani, toți purtînd cojoace imense de "blană întoarsă", cum numai ei purtau.
Tata era cojocar, făcea căciuli și cojoace, dar cojoacele erau cu blana pe interior și vopsite pe exterior sau îmbrăcate cu pânză de doc.
Unde se duceau? De unde veneau? Unde și cum dormeau noaptea, când bruma poleia totul?
Nu mă frământau întrebările, era doar un eveniment asemănător plecării stolurilor de rândunele. Viață și atât.
Am locuit în Dobrogea, în Constanța și în Tulcea, m-am plimbat mult. Un teren semiarid, mai mult stâncos, foarte puțin prielnic agriculturii, dar pe care turmele de oi erau omniprezente. Oaia nu e pretențioasă la mâncare.
Iată-mă acum în Ardeal de mai mult de un deceniu. În jurul Cugirului întâlnești oi la tot pasul, în turme mici, ce-i drept, care fac o "transumanță locală". Primăvara urcă la munte, toamna coboară în localități. De ce nu mai merg în Dobrogea?
Și de aici întrebarea: de ce mergeau în Dobrogea?
Cât timp îi trebuia unei turme de oi să ajungă din mărginimea Sibiului în Dobrogea? Cât efort, ce costuri erau? Cine și de ce își permitea asta?
Dacă eu aș fi fost cioban, nu cred că mi-aș fi asumat asemenea riscuri. Primul "document" care mi-a oferit un răspuns este cartea domnului Nicolae Florea, istoric și cercetător al arhivelor, care oferă o variantă interesantă. În cartea "Grănicerii și Cugirul", domnia sa face o amplă analiză a regimentelor grănicerești din vremea imperiului austriac. Regimentele erau dispuse pe Carpați, pentru o supraveghere a granițelor, firesc. Ei bine, aceste regimente se autoîntrețineau, grănicerii primeau teren de pe care își hrăneau familiile și de pe care dădeau cote regimentelor. Erau obligați prin regulament să facă agricultură și să crească animale. Aici aflăm că de pe suprafața pășunilor nu se putea obține suficient fân pentru iernatul turmelor aparținând regimentelor, astfel că turmele erau trimise la iernat în Dobrogea și în Moldova!
Da, plauzibil. Un țăran proprietar de oi nu pleacă în lume, nu-și riscă avutul. Când creșterea oilor devine o afacere sau o necesitate colectivă, se schimbă abordarea. Ciobanii regimentelor executau un ordin și aveau mijloacele materiale și financiare de îndeplinire!
Consemnez că e prima dată când am auzit de transumanță în Moldova.
Scriu acest text acum pentru că m-am oprit din lectura cărții "Arcașii lui Efraim", tocmai citind pasaje foarte interesante despre... transhumanță, exact!
Ciobanii nu au cosit niciodată, ei nu au adunat fân, ei au cumpărat fânul muncit de alții sau au mers cu turmele în zonele în care există iarbă și în timpul iernii, iar acele zone sunt zonele umede, așa cum erau în Banat sau în lunca Dunării! În copilărie, Balta Brăilei și Balta Ialomiței rivalizau cu delta, erau tărâmuri necunoscute, învăluite de mister și descrise ca niște tărâmuri din basme, cu copaci uriași, cu bălți în care peștii se înghesuiau, cu mistreți, vulpi, gâște și rațe sălbatice.
A trebuit să fiu șofer și să străbat țara în lung și-n lat ca să văd salba de iazuri de-a lungul Siretului ca să înțeleg acum de ce mergeau ciobanii în Moldova, iarna!
Amenajările funciare din anii '70 au stopat transhumanța!
Mă întorc la istorici, ca meserie, repet. Ei învață istoria scrisă de alți istorici, studiază documente și furnizează scenarii, dar totul se întâmplă doar în această sferă a oamenilor instruiți, specializați. Orice referire la țăran este de prost gust, ba chiar un fel de rușine. Omul simplu este un fel de document viu, un purtător de istorie. Și el a participat la evenimente, și el le-a consemnat în balade și în basme, fără să studieze la Paris și fără diplome. Dar țăranul nu există în lumea universităților.
Am pus pe facebook un text al lui Eminescu despre huțuli tocmai în acest context, ruptura dintre intelectuali și oamenii de rând. Probabil toți au tresărit la cuvântul "daci", folosit de Eminescu, dar nimeni nu a constatat că observația lui extrem de interesantă a rămas doar o curiozitate consemnată într-un ziar, fără ecou și fără o cercetare a... istoricilor. Lumi paralele, intelectualii și "mujicii"...
Citesc în "Arcașii lui Efraim".
"Meiul a fost consumat ca şi un fel de degresant şi nu ca şi o hrană în sine, - aşa cum a fost consumat grâul. Temelia hranei valahului a constat din laptele, din caşul şi din carnea turmelor sale hrănite cu pajiştile mănoase ale munţilor, vara, şi cu cele ale câmpiilor mlăştinoase, iarna. Românul a fost un mare consumator de mei; aceasta a făcut ca el să fie dispreţuit atât de către antici cât şi de către cei instruiţi în raţionalismul fudul al anticilor:
Turmele-şi paşte pe câmpuri valahul nemernic,
Barbar, ce plin de cruzime viaţa-şi trăieşte sălbatic,
Înveşmântat în sarici din piele de capră flocoasă,
Deosebit de poporul din jur şi prin trai şi prin lege,
Fără să-i pese de crivăţ şi nici de-a iernilor geruri,
El se hrăneşte cu lapte şi caş, cu mălaie făcute,
Dintr-o făină de mei, ce e coaptă în spuza fierbinte,
Iară cu cruda slănină, foalele-i place să-şi umfle.
(Nicoară Toader, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680 - 1800), p. 237, apud. Christian Sechaeus (Ruinae Pannonicae), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.)
Cei mai mulţi dintre ei (moldoveni, n.a.) nu mănâncă nici pâine, ci macină mei din care coc în spuză caldă sau în cuptor plăcinte sau terci pe care îl mănâncă cu lapte sau cu brânză şi sânt mulţumiţi. Toţi au râşniţe de mână în casele lor: ei macină în fiecare zi făină proaspătă atât cât le trebuie pentru o zi… Totuşi au cu toţii destule (vite) cu care se hrănesc cel mai mult. (Christian Sechaeus (1688 - 1749, din antologia Călători străini…, pg. 352.)

Iată două texte care surprind uluitor de bine hrana valahilor.

Ciobanii nu au deţinut niciodată proprietate privată funciară. Nomadismul lor îi scutea de acest aspect. Ciobanii nu cosesc nici azi. Cositul, aratul şi măcinatul au fost şi încă sunt evaluate prea mult ca şi eforturi fizice al căror prestigiu ridică valoarea preţului de cost, - chiar şi acuma când se proclamă tot mai mult indiferenţa preţului pe piaţă faţă de costuri! Ce eficienţă au avut şi au ciobanii!? Cu un efort de zece ori mai mic produceau, şi uneori încă produc, de zeci de ori mai multe calorii decât civilizaţiile care au raţionalizat natura! Iată cum sporul - pe care îl putem include în definiţia capitalizării şi implicit a capitalismului - poate fi realizat fără capitaluri de fier şi fără a generaliza principiul sacrosant al proprietăţii private."

Iată, zic eu, diferența între instruiți și țărani. Primii scriu documente, fie ele hrisoave domnești sau manuale de istorie, mânați de politici, interese ori orgolii, ceilalți există și poartă cu ei adevăruri strămoșești.

Notă: textul lui Christian Sechaeus și cel al lui Christian Sechaeus sunt textele unor "instruiți" care privesc revoltați spre "valahul barbar", așa cum făcea și Ovidiu față de geți, dar ei ne lasă mărturii trainice despre relația simbiotică dintre țărani și glie!

Ziua cea mai mare

 

 Nu de ziua națională vorbesc, ci de ziua în care omagiem toată plămada acestui neam. Ziua națională, ca și imnul, pot fi modificate ușor, funcție de o decizie politică sau de toanele unui dictator.
Cultura Națională nu mai este la cheremul nimănui, ea este lumina aprinsă de tezaurul cultural adunat de milenii. Tezaurul acesta incomensurabil pur și simplu ne luminează sufletele!
De ce a fost aleasă data de 15 ianuarie? Pentru că în această zi Cultura Națională a zămislit cea mai frumoasă floare a sa, Poetul Mihai Eminescu!
Poetul este doar un simbol, este Luceafărul, dar cultura este atât de vastă și atât de uimitoare!
Gânditorul de la Hamangia se regăsește în opera lui Brâncuși, ceramica de la Cucuteni a lăsat urmași în toate colțurile țării, avem pictori, compozitori, filozofi, prozatori și mulți, mulți alți artiști, inclusiv pictori naivi, avem creatori de costume populare, avem arta nemuritoare a lemnului, avem barzi populari care ne-au lăsat un folclor deosebit, alături de balade ca Miorița și Toma Alimoș...
Avem arta sacră, uimitoare în Bucovina, avem, avem, avem.
Ei bine, din acest "covor național" a răsărit Poetul!
Și noi? Noi, cei mulți? Îl omagiem de două ori pe an, apoi fugim cu limba scoasă în trena altora, aplaudându-le injuriile la adresa Luceafărului... Ne dăm ochii peste cap pe scene doar în această zi, apoi lecturăm toate bazaconiile încropite pe post de poezie... Televiziunile focusează scurt, ca un blitz, apoi ne prezintă zi de zi dive de carton, despre care aflăm ce au făcut în concediu, cum s-au supărat din cauze "majore", gen operație nereușită de îngroșare buze și alte și alte "episoade culturale"!
Zice bine Cristi Tabără:
"E acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru că, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor".

Ne mirăm cu toții de actualitatea și acuratețea portretului făcut la sfârșit de secol XIX. Și scrâșnim din dinți împotriva celor descriși atunci, dar identici și azi.

Însă nu Eminescu a fost profet, ci noi nu am evoluat. Mentalitatea noastră a produs și produce în continuare asemenea politicieni, fiindcă nu am depășit stadiul pomanagiilor care își vând ziua de mâine pentru un pumn de grăunțe și niște vorbe dulci primite azi.

Eminescu nu ar trebui proslăvit, ci onorat prin schimbarea mentalității noastre. Ar fi fericit să se știe contrazis prin alegerea valorilor autentice în fruntea țării."
https://www.facebook.com/Varadinus/posts/pfbid02ptqzKhC1d6CEWrCV98XgF6L7NLbzQMK2G4wEqrcF31bN4sDHB3AoVZT9MUbXKeLl
Haideți să facem ce și-a dorit Eminescu, nu să-l recităm!

Spre surpriza mea, cultura națională este vizibilă mai mult în diaspora decât aici, acasă! Dorul este un ingredient grozav, care dă strălucire amintirilor, profunzime gândurilor și autenticitate cuvintelor!
Nu fanfaronada contează, ci rezonanța cu gena tradițională!
Adrian Joldu "dă clasă" multora care-și dau ochii peste cap!
"Pogoana, unde-și au Jinarii colibele, e cam la două ceasuri călare de vatra satului. Dacă undeva-i raiul pe pământ, acolo este. Negurile se încâlcesc în pâlcurile de brazi, soarele se îmbăiază în roua pășunilor, izvoare răzbat printre florile munților. Miroase a rășină, miroase a verde, miroase a pace. Clipocitul pâraielor se îneacă în ierburile înalte, albine bete de fericire zumzăie bezmetic prin labirintul verde. Verde. Verde viu.

Când spun colibă să nu vă gândiți la structura aia primitivă din trei patru pari cu un acoperiș de crengi. Așa or fi fost la origini. Acuma-s gospodării în toată regula. Împrejmuite cu pălang tomnit cumsăcade din pari înfipți în țarină, legați între ei cu două rânduri de cloambe nu foarte oable, se întind nu doar în jurul colibei ci înconjoară de bună samă tot locul. Pălangu nu-i pentru oameni, doar pentru animale. Mai sunt care țin oi sau vite. Și cai. Deși de obicei îs ținute-n țarc. Numa găinile-s slobode. Pentru că majoritatea Jinarilor vor să cosească. Și fân și otavă. Pentru că iarna-i lungă și oile multe.

Vara, tot muntele era plin de oameni. Când nu aveau de coasă băteau pădurile. După ciuperci, după afine, după zmeură. Sau tomneau câte ceva pe lângă casă. Sau coperișul de șindrilă.

Coliba pe care-o știu eu e albastră. Multe case din Mărginime au culoarea asta. Cu acoperiș, cum spuneam, de șindrilă. Cu fereștile mici, împărțite în patru. Cu grinzile și stâlpii de lemn înegriți de vreme, la vedere. Ușa grea, cu clanța din fier forjat, răsucit, ce se deschide cu o cheie cam ca alea de le poartă Sfântul Pătru la brăcinar. Odată ușa dată de părete intri într-un hol de vreun metru jumate de lat ce se întinde pînă-n peretele din partea opusă. La dreapta-i o ușă, la stânga sunt două. Iar în spate de tot o sfântă vatră de foc. Parcă acuma o văd. Deasupra focului atârnă, spânzurat de un lanț cu cârlig la capăt, un ceaun greu, smălțuit pe dinlăuntru. Mno, ăsta-i singurul loc din lume unde se poate pregăti un balmoș după toate regulile artei. Pentru că-i o artă să faci un balmoș. În ziua de azi îi tare greu să găsești cele de trebuință. Ceea ce se vinde pe la fel de fel de târguri pe post de balmoș e o tristă și nenorocită și demnă de dispreț caricatură a ceea ce ar trebui să fie.

Pe de lături și pe deasupra vetrei, puse pe stălaș ori agățate în cuie dai de alte blide, olcuțe, și alte recipiente ba de tablă, ba de pământ. Și linguri de lemn, și doguri și donițe mici și mari. Și ața mămăligii. Mămăliga se face tot în ceaunul ăla și musai să fie atât de vârtoasă încât o poți răsturna în palmă fără să se lipească de degete. Dacă se lipește înseamnă că n-ai făcut-o bine și-ți meriți arsura, arde rău, ca să te înveți minte. În blid, lângă dărabul de mămăligă pui tocană de berbec sau de pui. Ori faci la jar doi păstravi ce i-ai prins dinjos, în Dobra. Sau faci un scrob mare de ouă cu cârnaț afumat sau cu slănină. Sau de n-ai vreme sau ți-e lene, torni un polonic sau două de covăsât. Sau de-i post faci niște ciuperci cu usturoi și pătrinjel. Sau moi pur și simplu boțul de mămăligă într-o scăfiță cu mujdei.

Pe ușa din dreapta intri în odaie. Un șpoihert bine întreținut cu mânere ornamentale din ceramică să nu te arzi când vrei să bagi un butuc pe foc. O laghiță și un lădoi. Un credenț și un raft vechi pe care-s așezate o Biblie și vreo trei cărți. De istoria aia care nu apare în manualele de școală pentru că nu convine. O mușcată la geam. Un pat nalt cu multe perne și lipigheauă. O masă din lemn brut. Pe păreți blide. O icoană. Maica cu pruncul. Pe jos preșuri bătute.

De două grinzi, cam în dreptul celor două extremități ale mesei, atârnă două lămpașe cu fuste din sticlă mată, pictată cu floricele albastre, lucrate cum nu se mai poate azi. Cu drag și răbdare. Fără grabă. Și printre grinzile groase ce străjuiesc tavanul, comori. O muzicuță Hohner. Un fluier cu inele de alamă. Ziare vechi, chiar și de la 1944. O tabacheră de argint. Câteva pipe. Un poc sau două de tabac. Busuioc. Poza învechită a regelui Mihai. Alte poze. Cu oameni mândri despre care nimeni nu-mi spune nimic. Cu veșminte în alb negru. Fără inutile și fariseice pămblicuțe colorate. Simpli. Serioși. O ploscă din lemn cu struguri pictați. O bilă de sticlă neagră cu stele aurii. Aerul miroase a taine.

Afară, mai la dreapta și mai la deal e șura. Cu poarta mare, grea, în două canate. Cât să intre carul. Coasa. O greblă și o furcă, mari, din lemn. Și grajdul cu ieslea acum goală. Odată era plină cu nutreț pentru patru vaci. Și pentru un cal sur, mare și puternic cu o stea neagră în frunte. Mai frumos decât armăsarii din Al Andalus. Între colibă și șură, trei frați brazi, cu cetina lor. Am stat trântit în iarba moale alături de brazii aceia să văd cum bat cu vârfurile la porțile cerului.La umbra lor o măsuță și un scăunel cu trei picioare.

Spre apus, mai la stânga, la vreo douăzeci de pași, un izvor curat se revarsă printr-un jgheab năpădit de mușchi într-un foarte mic iaz închipuit din pietre. Nu cred că greșesc dacă spun că-i un izvor cu apă vie. Îl aud clipocind de la 2850 de kilometri. De-ți speli fruntea cu apa aia îți vei limpezi și gândurile și sufletul. Spală și tristeți și dureri și doruri.

Pogoana e unul dintre puținele locuri binecuvântate unde te poți sfătui cu Dumnezeu. Așa cum îl înțelegi tu. Fără popime, îngrădiri și reguli. Ca la facerea lumii.

Text scris în memoria unchiului meu, Ion al Joldului, din Valea Săcii, Jina, Ardeal."

https://www.facebook.com/adrian.joldu/posts/pfbid0317WfZvNA1aa4GzD8nFmxryL1DhqaX74amxXVXw2cfoaSpweMXzW7JFJF4zqPBZT9l
Asta este România profundă, așa arată un fragment din cultura națională veridică, pură, de la bază!

Evident că aplaudăm coloșii, e normal. Dar să nu-i uităm și să nu-i ignorăm pe cei de lângă noi!
Vă spune ceva numele Ion Vlad? E din marginea Bărăganului, e feteștean la origini, dar "doarme somnul de veci" în Montparnasse, Paris!

,,Pentru mine sculptura nu este nici aventură, nici joc pentru o estetică destinată să gâdile sensibilitatea unora, e rațiunea mea de a fi”. Ion Vlad - sculptor

24 mai 1920

Se naște la Fetești sculptorul Ion Vlad, deși bunicul dinspre tată era originar din Transilvania, din munții Făgăraș.

Trecând Carpații, bunicul s-a stabilit în satul Vlădeni (astăzi comună) și s-a căsătorit cu Anica Zaharia ce făcea parte dintr-o prestigioasă familie din Fetești.

Tatăl sculptorului, Petre Vlad studiază și lucrează la București unde cunoaște personalități precum: Nottara, Liciu, Toneanu, Brezeanu, Bulandra.

În 1911 se înrolează la Regimentul 23 infanterie din Călărași, iar 1915 se căsătorește cu Alexandrina Sandu Marin. În familie se nasc 12 copii, iar sculptorul era cel de al treilea.

Casa familiei era situată pe malul râului ceea ce îi oferea copilului prilejul să deseneze pe nisip, iar la sărbătoarea precreștină numită Kaloian, să construiască din lemn micul sicriu plutitor și din lut amestecat cu scoici modela mozaicuri, dovedind de pe atunci înclinații artistice.

În 1933, la Librăria Centrală din Călărași are loc prima expoziție personală de desen cu portretele colegilor de liceu, ale profesorilor.

În vara anului 1939 dă examenul de bacalaureat și în toamnă intră prin concurs la Academia de Arte Frumoase din București.

În 1942 se căsătorește cu Nutzi Iupceanu Tomescu, poetă și actriță de teatru și cinema, cu contract la Paris.

În 1943 începe cel de al dilea război mondial și artistul refuză să plece combatant pe front.

La Academie are privilegiul de a lucra cu marele sculptor, Cornel Medrea.

După divorțul cu Nuți Iupceanu Tomescu, în 1945 pleacă la Sighișoara unde devine profesor de sculptură la Școala particulară de artă plastică, oraș în care deschide și o expoziție de sculptură, prima din analele orașului.

Urmează o perioadă legată de noi expoziții și de realizarea unor sculpturi ale unor mari personalități.

În 1950 își deschide primul său atelier în București. o cunoaște pe Helena Maria Kuninska, doamnă distinsă, poliglotă, neasemuit de frumoasă, manechin la o mare Casă de Modă și se căsătorește cu ea.

După patru ani de căsătorie, divorțează și se căsătorește cu Marie-Nicole-Gatosky, o femeie de o frumusețe răpitoare, fiica secretarului particular al regelui Carol I de România, nepoată a pictorului, Nicolae Pătrașcu și a sociologului Dimitrie Gusti. Căsătoria are loc în 1956.

Anul 1965 va fi anul în care își începe cu adevărat viața de sculptor în metropola franceză- Paris unde își deschide un atelier în Montparnasse. Aici va sculpta și va expune. Ulterior va fi numit profesor de sculptură la Centrul American din Paris și în 1972, profesor de sculptura și desen la Sorbona. În timp(1980) își va instala un nou atelier la Nisa.

În 1991 este ales Membru de onoare al Academiei Române.

Anul 1992 înseamnă pierderea unui mare sculptor denumit ,,Brâncuși al Bărăganului”. La 28 ianuarie 1992 se stinge din viață, în urma unei operații chirurgicale. Este înmormântat în Cimitirul Montparnasse din Paris.

Sculptorul Ion Vlad figurează alături de Brâncuși în ENCICLOPEDIA BENEZIT.
https://www.facebook.com/bibliotecaionvlad/posts/pfbid02WGjxatjJ1t9qC2CWDgmtm9bfEVxKrKwL7Ly1xe4LECRCQ1zs2VHRWmYJGQmxdHcel

"Eroii" mei din Cugir sunt doamna Luminița Cebotari, care promovează oamenii valoroși ai comunității, Hermina Dismatsek, realizatoare de emisiuni de folclor în care interpreții din zonă sunt permanent promovați, Vasile Palfi, compozitor și interpret de muzică folk, pentru că este purtătorul de stindard al muzicii din Cugir, Daniela Paleogianni, care are școală de pictură pentru copiii din Cugir. Toți aceștia sunt pe cont propriu!

La mulți ani, slujitori voluntari ai culturii!
***
Notă
Prima imagine este din Blaj. Nu în centrul orașului, nu în fața vreunei instituții, ci undeva, pe un maidan mai mic. Dar ce frumoasă este statuia! Poetul nu are brațe pentru că are aripi! Aripile lui nu sunt orizontale, sunt mai mult schițate pe verticală, pentru că zborul lui este spre zenit!
A doua imagine este a statuii Poetului din Paris. Autor este sculptorul din Fetești, Ion Vlad. O lucrare care parcă devoalează toate frământările spiritului celui care este inegalabil, Mihai Eminescu!

Complexul muzeal Bistrița

 La marginea civilizației cucuteniene și departe de centrele de interes ale statului dac, zona Bistriței nu părea deloc promițătoare ca ofertă muzeistică. Mă așteptam la o opulență etnografică, mă așteptam la o civilizație a lemnului, vecinătatea cu Maramureșul părând a fi determinantă, dar nu mă așteptam la așa o avalanșă de bogăție arheologică! Nu mă refer la perioada feudală, determinantă pentru Ardeal mai ales în zona secuiască și săsească, ci la rădăcinile incredibile ale locuitorilor acestor meleaguri!
Cel mai vechi vas de aur din Carpați! Și iarăși ies în evidență celții, care, vrem sau nu, au adus cu ei un stil de viață care a marcat definitiv evoluția trăitorilor de pe aici!
Mi-a plăcut teribil de mult modul cum muzeografii au gândit interacțiunea cu publicul, nu mi-a plăcut deloc faptul că exponatele erau în spatele vitrinelor și fotografierea a fost un calvar, dar asta e doar un fel de băgare în seamă, pentru că vizitarea acestui muzeu m-a încântat, m-a uimit și m-a pus pe gânduri...
Doamne, ce țară avem, pe cât de frumoasă, pe atât de necunoscută!

Nu este un trovant, este o gresie de la "Râpa cu păpuși". Interesantă dimensiunea, interesantă forma aproape feminină.

Stupi!

Panoplie cu "armele" țăranului!

 

Partea de artă, pictură și sculptură. 

Pictor Aurel Nedel. A locuit și a pictat, o mare parte din viață, aici, la Romos, peste deal! Un mare pictor, i-am văzut tablouri și în muzeul din Bacău.

Benone Șuvăială, "Primăvară în Bărăgan"

Nu am găsit nimic despre pictor, pe internet...

 

 

Un chip atemporal, poate fi la fel de bine un agatârș, un dac sau un țăran din zilele noastre!

Interesant umbo, atât de țuguiat! Specialistul nostru folosește unele aproape plate...

Război de țesut vertical. Simplu de confecționat, ușor de folosit!