"Bolboroseli"

 Urât titlu, "Bolboroseli"...
Da, așa este, urât, foarte urât! L-am preluat pentru că acest cuvânt a fost folosit într-un comentariu și m-a surprins duritatea lui, modul cum a fost folosit și cine l-a folosit! Voi detalia, normal, dar vreau să descriu contextul general. 
Fac parte dintr-un cenaclu literar, de fapt este vorba doar despre poezie. Până aici, nimic deosebit. Interesant este modul cum funcționează acest cenaclu. 
Autorul trimite poezia administratorului, domnul Christian Schenk, acesta o postează fără precizarea autorului și timp de 24 de ore textul este supus atenției, observațiilor, comentariilor. Mi se pare foarte corect, observațiile se fac doar la text, fără să ne gândim la autor! Și este foarte bine! 
Am să vă prezint o asemenea etapă, cu precizarea că textul este al meu. 
După trecerea celor 24 de ore, administratorul publică numele autorului și acesta poate răspunde comentariilor. Răspunsurile mele și eventualul dialog urmat sunt aliniate "la centru", pentru a le diferenția de comentariile pe text.

 ***

Lut în lumină

Arsură, durere, pelin, mângâiere,
Un bocet ascuns, rugăciuni, tămâiere,
Genunchi îndoit peste iarbă lăsat,
De lutul cu taine atins, alinat...

Un glas fără voce, cuvânt fără nume,
Îmi spune că-i locul ivirii în lume,
Placentă și pernă, un strat de curmei, 
Cântare, tăcere, castel și bordei...

Sunt una cu lutul din care am venit,
Suflare și sânge, pământ plămădit,
O boabă de rouă visând un ocean,
Un fir de nisip adunat în mărgean.

În mine-s adâncuri, fântâni de simțire,
Afară e cerul înalt, oglindire,
Sunt frunză în vânt, așteptând o chemare
Venită de sus, sau de jos, sau din zare...

Eu, pumnul de lut, trecător, strop de viață,
Mă bucur de roua ce-mi cade pe față, 
Privesc înspre turla cu bronz sunător, 
Mi-e bine-n lumina ce-mi spune să zbor, 

Nu-mi trebuie aripi, am dor și iubire,
Am ruga ce-nalță un trup peste fire,
Îndemn și chemare, fior nesfârșit
E dorul de viață, în sânge zidit!

Mă cheamă înaltul, mă cheamă adâncul,
Sunt una cu lutul, sunt una cu vântul,
Prin valuri de ceață sclipește un jar,
E candela mică, dar cât un altar.

Departe de bâlci și plăceri efemere,
Lucește, plăpândă, prin colțuri stinghere,
Fitil de speranță, credință aprinsă -
Genunea-i de-o flacără mică învinsă!

Pe buze tăcute cuvinte-nfloresc, 
Durere și beznă alungă,-mblânzesc, 
Perdea colorată plutește în aer, 
Fir lung de lumină se-adună în caer,

Un cor împletește o punte spre Cer,
Din glasuri vibrează senin și mister.
Pe scară de aer încerc să mă sui,
O efemeridă în razele Lui.

Marian Vișescu Sery
Încerc să fiu onest, deci:
Poemul are intenții spirituale și imagini elevate, dar suferă de o îngrămădire metaforică și o doză de epigonism greu de ignorat. Limbajul e forțat solemn, cuplat cu o punctuație haotică (ex. virgule inutile: „Durere și beznă alungă, -mblânzesc etc”), iar unele versuri sunt redundante sau lipsite de logică, cum adică... („plutind în aer / se adună în caer”, de ce și cum?). Tema lutului, a suferinței prin lumină e recurentă la unii poeții religioși, dar aici e mimată, nu personalizată. Poemul nu aduce noutate, ci pare mai degrabă o compilație de clișee lirice îmbrăcate într-un frac pompos. Finalul forțează o înălțare mistică, dar nu o susține prin construcție logică sau emoțională reală.
Ar putea fi ceva, dar cu multă decantare.

Dumitru Vasile
Marian Vișescu Sery 
Mno, nimeni nu e perfect... Știu, există și excepții!

Dana Top
Superbă poezie! Înțelepciunea unei vieți adunată în versuri care curg asemeni unui izvor cu apă vie. Versuri care hrănesc și zidesc sufletul. Felicitări autorului, admirație și infinit respect!

Marian Vișescu Sery
Dana Top hip, hip!

Dumitru Vasile
Dana Top Nici nu știu cum să vă răspund la comentariu, a avea o opinie proprie a devenit delict! 
Cu speranța că Furiile au și clipe de liniște, vă mulțumesc frumos!
Respect!

Dana Top
Dumitru Vasile Vă mulțumesc din suflet pentru poezia superbă și pentru acest comentariu!

Angela Irina Ghintuiala
Să spui multe și de toate este ușor. Platitudini, aglomerări de figuri de stil, care ar putea fi ceva, poate, dacă ar fi gândite, lucrate și nu puse cu furca. Rime luate de ici-colo și atribuite sieși, că ar fi ale sale deci. Roua pe față este dintr-un bocet popular. Da, asta ar fi un lucru bun.Cui îi trebuia o avalanșă de figuri de stil? N-am ce să felicit , fiindcă nu cred că este de felicitat. Voi reveni.

Marian Vișescu Sery
Angela Irina Ghintuiala sarut mana!

Dumitru Vasile
Angela Irina Ghintuiala 
"Rime luate de ici-colo și atribuite sieși"...
Oare am putea afla detalii?

Petruţa Niţă-Bocu
În dulcele stil clasic, așa cum este poezia din dezbatere, are elementele prozodiei impuse și 'pare' corect scrisă. Numai că este sufocată de multitudinea imaginilor și expresiilor care se vor a fi inedite, însă îi răpesc din strălucire. Nu-mi plac "perna de aer", aritmia din ultimul vers și 'tamponul' dintre "raze-le-Lui". Am citit și recitit, de câteva ori, astfel încât să nu mă precipit și să greșesc. Atâtea metafore au nevoie și de simplitate, textul suferă încătușat fiind, poate chiar o divizare în două poezii, reducând-o la mesaje distincte. Cu toate astea, îmi plac sugestiile tematice, iar dacă autorul va accepta critica noastră, cât se poate de constructivă, îi va da măreție. Succes!

Marian Vișescu Sery
Petruţa Niţă-Bocu foarte tare... com

Petruţa Niţă-Bocu
Marian Vișescu Sery N-am vrut să fie "tare", am vrut doar să fiu cât se poate de sinceră cu privire la text și impactul lui asupră-mi, eu, cititorul simplu. Însă e doar o părere. A mea.

Dumitru Vasile
Petruţa Niţă-Bocu 
Voi încerca!
Respect!

Mihaela Gudană
Recunoașterea vieții si a morții. Pare un imn închinat lor. Fiecare vers e complet, fiecare vers spune mult. Am înțeles tot ce vrea poetul sa spună si sunt de acord de la început pana la final. Este bine construita, cu multe argumente fine. E pentru sufeltul si starea mea. Mulțumesc si felicit autorul !

Dumitru Vasile
Mihaela Gudană 
Vă mulțumesc! 
Poezia are o mică poveste, e scrisă pentru "Moșii de toamnă", dar am simțit că poate fi adusă aici. 
Am scris alta, poezia aceea e pe pagina mea.
Aici am scris prima strofă care a cerut mai mult decât o simplă mărturisire, aici e o stare. 
În fine...
Respect!

Mihaela Gudană
Dumitru Vasile aprecieri pentru poezia dvs. Eu am găsit o poezie adevărată, scrisă cu suflet si talent. Balansul timpului, ordinea lucrurilor si acceptarea sunt prezente aici.

Angelica Manole 
Am citit de trei ori, pentru a judeca o dată. Poezia în sine este frumos alcătuită, cu ritm melodic, jucăuș, deși are o aglomerare de verbe, care dau viață, mișcă rimele. Cred că ideea vieții și a morții este redată de substantivul "lut", folosit cam prea de multe ori.
Nu am înțeles totuși ce este "caerul", pentru că, ortografierea corectă a cuvântului "caier" (de lână) se face cu "ie".
În rest, plăcută!

Dumitru Vasile
Angelica Manole 
De multe ori am spus că observațiile sunt binevenite, ele ajută! 
Aveți dreptate! 
Vă mulțumesc!

Nela Boca 
E primul meu comentariu pe acest grup, așa că nu voi aborda critic poezia, voi face referire doar la mesajul poetic. Întradevăr, abundența metaforelor face dificilă transmiterea clară a stării poetice, însă remarc străduința poetei (în mod cert e scrisă de o femeie) de a păstra firul liric în toată această avalanșă de imagini ce pot bulversa un cititor obișnuit. Patosul care în mod normal este atributul scrierilor de natură spirituală nu se simte, autoarea ,,relatează" detașându-se cumva, povestea unei vieți, călătoria începută la naștere ( "placenta") într-o solitudine tăcută, ca un martor din afară la toate intemperiile vremelnice ce i-au însoțit călătoria, conexiunea cu divinul devenind ,,firul Ariadnei" într-un labirint ce n-a fost cerut. Starea de ,,lut" ne vorbește despre modestia autoarei, situându-se pe sine pe treapta de jos a uceniciei în ale "muceniciei" în lumea laică trăind și totuși am vaga senzație a unei pustnicii rezultată din dezamăgiri, suferințe. Poate că nu este o poezie strălucită ca și construcție, prozodie, însă să nu uităm esențialul, poezia este o formă de terapie pentru suflet , o motivație necesară. Stilul îmi este foarte cunoscut, aștept dezvăluirea numelui.

Petruţa Niţă-Bocu
Nela Boca În primul rând: Bun venit și sperăm să ne rămâi!  Remarc acuratețea analizei și sunt total de acord, cumva apropiată și de părerea mea: poezia este puternică, în mesaj/e și stare, dar are nevoie de limpeziere pentru un discurs fluent, cel puțin la citire. În sensul că, un cititor puțin obișnuit cu poezia, se va opinti la fiecare vers, eventual și să-l repete, pentru a-i descoperi substratul liric. Am mai spus deja, îmi place, tematic, dar după o simplificare, sigur îmi va plăcea și mai mult. Decizia aparține autorului (încă recitesc și n-am intuit că ar fi o "ea").
Nela Boca  • 
Petruţa Niţă-Bocu Exact asta subliniam și eu, unui cititor obișnuit, tenta filozofică și abundența metaforelor îi fac dificilă ajungerea la esența poeziei.

Dumitru Vasile
Nela Boca 
Îmi pare rău că nu corespund așteptării dumneavoastră, dar tot vă rog să spuneți cea ați vrut să spuneți!
Oricum, declar că nu sunt dominat de patos, a fost doar o stare care m-a acaparat. 
Vă mulțumesc!

Irina Coptil 
Ce facem domnilor, vom permite 
semnături epigonice sub semnătura altor creatori, în loc să citim scrise originale, citim remixuri?
Această întrunire de versuri bolborosește prin sinea ei că nu-i demnă de aplauze, figurile de stil îmbrâncite, aduse cu forța aici, nu respiră, deoarece au respirat prin alte creații la rândul lor.
Vom permite nepoeziei să urce între coperte?

Neagu Costel - Excelsior
Irina Coptil ne-ar ajuta mai multe explicații, ca să înțelegem intenția! Ne poți ajuta?

Irina Coptil  
Neagu Costel - Excelsior, am ridicat aici două întrebări, iar dumneavoastră veniți cu o alta, am citit alte comentarii scrise cu mult timp înainte să îndoi ochii spre această scrisă prezentă, dar nu v-ați încumetat să le adresați întrebări, doar la iRina T Coptil, oare de ce?
Cuvintele celorlalți colegi nu sunt veridice, convingătoare?
Scrisa de mai sus nu își are izvorul din mintea cui a prezentat-o.
Cuvinte înflorite, este creația mea, publicată în Facebook, în numeroase grupuri și în cartea Cufărul meu:
Cuvinte înflorite
Mi-am semănat grădina cu luceferi
Am pus și crini și gladiole roșii,
Am semănat bujori și trei magnolii
Iar pe la umbra serii, am semănat istorii...
Am semănat un câmp pe dealul morii,
Am pus cinci brațe de lalele roșii,
Apoi narcise galbene ca sorii
Și albe și vărcate 
Și încărcate cu aroma verii,
Am semănat treizeci de veri pădurii Letea
Ferigi și ploi de rândunele,
Am semănat și ghiocei de nea
Peste întinse primăveri chemate,
Să mă cuprindă în aceste toamne,
Să nu-mi mai cadă brumă peste viață...
Și nici să-mi cadă frunzele în van -
De ast-am semănat flori peste an...
Vreau să rămână vara în pădure,
Să aibă caii hrană printre mure
Nu vreau să vină iarna grea,
Când disperați de foame și îngheț -
Le-or degera copitele prin cer...
Am semănat cuvinte-n anotimpuri -
Aștept în liniște, să le-nflorească timpul...
iRina T Coptil 
30 august 2017
Gran Canaria - Spania
Când introduci figuri de stil care nu îți aparțin, e musai să folosești acea formă de respect înspre creatorul lor, care se numește Ghilimele.
Îndoitul genunchilor este sintagma mea, am adus-o în atâtea scrieri de-a lunga vremii, dar mai curând am postat-o în Oază Apostolică:
,,dar înaintea celor cernelate
mi-am îndoit genunchii înspre Carte
m-am adâncit în minele durut 
să scot întâietatea ce-a tăcut
ca mai apoi să îți trimit misiva
când Tu mărite îmi citeai gândita”
Și câte și mai câte sintagme care au fost scoase la lumină, apar aici, creatorii de conținut originali și cititorii își dau seama, cum să nu, dar stau cuminți, ca nu cumva să fie atacați. V-am răspuns din respect, acum pot să îmi văd liniștită de treabă.
……………………..
Să ne ferească providența și mințile noastre de fabricanții de coincidențe.
iRina T Coptil 
29 decembrie 2022
Brașov – România

Dana Top
Irina Coptil La întrebarea mea " Cine a folosit prima dată sintagma " cuvinte înflorite " ? AI Overview Google a răspuns : Sintagma ,, cuvinte înflorite " este o expresie metaforică veche, care nu a fost inventată de o singură persoană, ci a evoluat în limbaj de-a lungul timpului.Rădăcinile sale provin din antichitate."

Dana Top
Irina Coptil idem ptr ... Sintagma " indoirea genunchilor" nu a fost folosită prima dată de o singură persoană anume, ci are o origine istorică și lingvistică foarte veche, fiind o expresie care descrie un gest universal de respect, supunere și închinare ....

Notă: “Dialogul” e lung, se ajunge la răfuială personală, dar nu mai are legătură cu discuții despre poezia de față.

Marian Vișescu Sery
Irina Coptil se pare ca da...

Christian W. Schenk
Toți vorbiți de plagiat dar unde ESTE textul plagiat? Ca să înțeleagă toată lumea unde ESTE originalul? 

Irina Coptil 
14 …Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos.
Efeseni 3/14
Și nu numai.

Dumitru Vasile
Irina Coptil 
Îmi pare rău, nu vă citesc...
A fost o doză de curiozitate, la prima dumneavoastră apariție aici, dar prea multa originalitate nu m-a atras. 
Cu atât mai puțin vechile dumneavoastră creații.

Christian W. Schenk
Stimată Doamnă Irina Coptil! Am luat act de afirmația dumneavoastră privind presupusul plagiat. Permiteți-mi să vă reamintesc, cu respectul cuvenit, dar cu fermitatea pe care situația o impune, că o asemenea acuzație este una dintre cele mai grave imputări din spațiul cultural și academic și nu poate fi lansată fără dovezi documentare complete. În absența unei demonstrații riguroase – indicarea sursei, reproducerea fidelă a fragmentelor, analiza comparativă și justificarea metodologică –, afirmația rămâne o simplă suspiciune. În acest stadiu, nu vorbim despre plagiat, ci despre o imputare nefondată care poate afecta reputația unei persoane și poate crea prejudicii dificil de reparat. Vă rog, așadar, să prezentați public probele exacte care susțin afirmația dumneavoastră sau, în lipsa acestora, să reconsiderați formularea unei acuzații care, nefiind fundamentată, riscă să fie interpretată ca atingere la demnitate și răspândire de informații neconforme realității. Nu vă cer retractări pripite și nici confruntări. Vă solicit doar ceea ce buna-credință și rigorile vieții intelectuale cer tuturor: responsabilitatea cuvântului. În lipsa probelor, orice acuzație rămâne un zvon, iar zvonul nu poate ține loc de argument. Apreciez, ca întotdeauna, dialogul purtat cu decență și în slujba adevărului.

Steluța Crăciun
Am impresia ca ai noștri colegi obosesc sa citească o poezie ceva mai lunga de trei strofe, de aici si critica privind,, abundenta metaforelor" Cum sa critici o poezie ca are prea multe metafore? E drept ca tema nu e noua ( dar ce mai e nou, tematic vorbind?) Sa nu uitam de ,,bulgarele de humă din Humulesti" Poezia insa e bine scrisa, metrica si ritmul sunt bune.
In rest, ,,toate-s vechi si nouă toate". Prefer o astfel de poezie unei elucubrații cu pretenții de filosofie la care sa oftez si sa spun ,, e scris adanc"
Bref, like!
PS.As fi preferat poate niste rime mai interesante.

Dumitru Vasile
Steluța Crăciun 
Vă mulțumesc. 
Aș vrea să spun "voi încerca", dar atâta sare amară va fi greu de digerat...
Respect!

Steluța Crăciun
Dumitru Vasile, nu luați in seamă comentariile făcute cu rautate.

Christian W. Schenk
Permiteți-mi o lămurire formulată cât se poate de diplomatic și într-un registru clasic, liniar: pentru a înțelege sensul unei afirmații nu este obligatoriu să fie rostit, de fiecare dată, cuvântul plagiat, fiindcă ideea însăși poate fi recunoscută prin nuanțe, prin context, prin intenție, iar termenul are oricum echivalențe firești în limbajul nostru – apropiere nepermisă, imitare servilă, preluare neasumată, reproducere fidelă, împrumut fără citare, similitudine suspectă –, toate desemnând aceeași realitate, cu grade diferite de finețe. A invoca exclusiv cuvântul plagiat doar pentru că apar unele cuvinte asemănătoare devine impropriu, întrucât vocabularele noastre sunt, inevitabil, comune, și numai structura, intenția și construcția unui text dau greutate unei asemenea acuzații. Astfel, sensul poate fi transmis și fără a se insista pe un singur termen, cu atât mai mult cu cât limba oferă suficiente moduri de a exprima, nuanțat și corect, aceeași situație… și totuși originalul trebuie pomenit, chiar dacă eu posibil să-l știu, poate alții nu-l știu! 

Christian W. Schenk
Acum m-am încăpățânat și am citit cu mult mai mare atenție poezia de mai sus!   Lumea de imagini a acestui poem este, fără îndoială, una creștin-spirituală: omul ca lut, Dumnezeu ca lumină, candela, flacăra, speranța, urcușul, dorul de viață – toate acestea fac parte, de secole, din zestrea comună a liricii românești (și, în fond, a celei creștine în general). Că și alte poeme vorbesc despre „lut”, „vas de lut”, „candelă”, „fitil de speranță”, „adânc”, „înalt”, „punte spre Cer” nu e o surpriză, ci dovada unei tradiții împărtășite, nu a unui plagiat, nici epigonism ci pur și simplu tradiționalism! Nici cine folosește leru-i ler sau chiar
“Lerui, lerui, lerui, lerui, Lerui ler
Lerui, lerui, lerui, Lerui Domn din cer.” Nu plagiază! Deci că cel care zice mult noroc și sănătate sau la mulți ani nu plagiază și așa mai departe.   Esentialul este altul: nu există nicio succesiune de versuri care să fi fost preluată, literă cu literă, dintr-un text cunoscut. Structura, respirația, ordinea imaginilor sunt proprii poemului, chiar dacă rămân vizibil așezate în vecinătatea poeziei religioase, acolo unde simbolurile sunt comune, dar felul de a le spune rămâne, totuși, al fiecăruia iar poezia de mai sus ne-o spune în altfel, în alt ton.

Nela Boca  
Christian W. Schenk Aștept să dezvăluiți autorul (autoarea după părerea mea) stilul îmi este foarte cunoscut, și dacă este persoana la care mă gândesc eu, voi reveni cu un comentariu referitor la ,,acuzația de plagiat" la care faceți referire.

Christian W. Schenk
Nela Boca la poezii creștine, religioase și tradiționale nu există plagiat! Fiecare dintre ele urmărește o stereotipie.  

Marian Vișescu Sery
Christian W. Schenk Maitre, fără să aduc atingere punctului dvs, de vedere, aduc următoarele precizări... şi vă asigur ca m-am documentat atât cât am putut eu:
Textul are un aer epigonic, pentru că reciclează teme și imagini clasice, bine cunoscute în poezia contemporană: legătura cu pământul, imaginea lutului ca simbol al originii, jocul cu ideea de efemeritate și căutarea spirituală prin metafore deja folosite frecvent. Structura ritmică și vocabularul, deși melodioase, nu aduc nimic cu adevărat inovator sau surprinzător, ci reflectă un tipar poetic consacrat, fără o voce cu adevărat originală. Astfel, poemul pare mai mult o reeditare a unor motive poetice clasice, fără a oferi o perspectivă nouă sau o formă distinctă. Mai aduc ca exemplu urmatoarele:
1. „Sunt una cu lutul din care am venit”
— amintește de „Eu sunt din lut și dintr-o țărână” din opera lui George Coșbuc.
2. „Un bocet ascuns, rugăciuni, tămâiere” 
— simbolizează atmosfera solemnă și religioasă din poezia lui Lucian Blaga.
3.„Pe buze tăcute cuvinte-nfloresc”
— se leagă de versurile lui Mihai Eminescu, care adesea asociază tăcerea cu un limbaj profund al sufletului.
4.„Fir lung de lumină se-adună în caer” 
— amintește de simbolistica luminii la Tudor Arghezi, unde lumina este o forță purificatoare.
5.„Pe scară de aer încerc să mă sui” 
— evocă imaginea urcușului din poezia lui Nichita Stănescu, care vorbea despre „scara spre cer” şi nu mai aduc în vorbire asemanarile cu sintagmele din poemele Irinei Coptil.
Aceste asemănări arată cum poemul preia teme, imagini și metafore deja consacrate, fără a le reinventa substanțial, şi asta întăreşte ideea că textul este epigonic.

Frențescu Oana
Temă veche, rime muncite, metaforele nu lipsesc. Aș încadra-o cam pe vremea lui Vasile Alexandri, având frumusețea versurilor de atunci.

Steluța Crăciun
Frențescu Oana, mie mi se pare ca tocmai rimele nu-s muncite. Cei ce scriu in vers clasic, stiu ce spun.

Dumitru Vasile
Frențescu Oana 
Păstrând atmosfera de până acum, iată-mă și epigonul meu! 
Nici nu se pune problema de a fi ironic, doamna Frențescu, nu există încercare de a mă crede în stare de așa ceva, sunteți în prima linie a Poeziei!
Da, sunt formatat "pe vechi", trăiesc "pe vechi", dacă încercarea mea e bună pentru atunci - e bine! 
Vă mulțumesc pentru comentariu!
Respect!

Frențescu Oana
Dumitru VasileAcelași respect e și din parea mea. Poezia e frumoasă!

Christian W. Schenk
Textul de mai sus a fost trimis de către Dumitru Vasile, căruia Cenaclul îi mulțumește și îl felicită!
Rugăm autorul să răspundă comentariilor!

Dumitru Vasile
Vă mulțumesc, Maestre, pentru publicarea poeziei mele aici, pe frontul efervescent al opiniilor! 
Deși dialogul, opinia, analiza, cernerea și ierarhizarea au fost și sunt reperele acestui grup, aici, iată că uneori ne place să ne afundăm în bârfe...
Salut camarazii care au citit, mă înclin în fața acelora care au comentat. Puține comentarii, multe sentințe...
Să ne citim sănătoși!

Petruţa Niţă-Bocu
Dumitru Vasile Ca niciodată, nu mi-am imaginat nicio clipă că dvs a-ți fi autorul. 

Marian Vișescu Sery
Petruţa Niţă-Bocu eu da...

Dora Pascu
Dumitru Vasile Ați fost singurul la care m-am gândit! Și-mi imaginam cum stați pe margine și urmăriți discuțiile.

Camelia Radulian 
Vă felicit pentru grija pentru poezia regină, adică cea clasică! Puțini își mai asumă azi acest curaj și puțini mai sunt capabili de performanța lingvistică pe care o presupune rima!

***

 Acestea au fost "faptele"! 
Așadar doamna I. presupune că am plagiat-o și folosește termenul de "bolboroseli" pentru a caracteriza această poezie.  Păi atunci, întreb eu, am copiat niște "bolboroseli"? 
Nu mă apăr, nu este nevoie, mă uimește cum își judecă poeziile doamna în cauză. Apoi lipsa de logică este flagrantă, doamna în cauză a găsit două cuvinte, doar două cuvinte, "genunchi îndoit", pe care le-a folosit undeva, cândva, și gata, "pac - la războiul"! Nu tema, nu ideile, nu eventualele scene, doar două cuvinte au răsturnat logica! 
Am scris că nu îi cunosc opera, mai ales că dânsa este o apariție nouă în cenaclu, dar cum aș fi citit și răscitit eu poeziile și am ales doar două cuvinte, acestea? 
Urâtă logică, urât comportament, așa că nu mă miră că folosește cuvinte urâte...

Interesant este că sunt acuzat și de o altă doamnă, care spune că le-a folosit în caietele ei de poezie din vremea studenției! Măiculiță! Așa cultură am? Așa memorie am? Atâta timp am, încât analizez TOATE poeziile și ciornele poeților din Univers? 
Mai-mai că-mi vine să cred că sunt lăudat și eu nu mă prind!

E, până acum au fost bârfe, pur și simplu! Adevărata durere pentru mine rezultă din comportamentul lui M. Este incredibil cu câtă fervoare duce o luptă împotriva mea! Exagerez? Am eu mania persecuției? Posibil! Dar haideți să ne uităm la comentariile de aici. Primul comentariu este absolut normal, poezia nu îi place. Acesta este rostul rubricii, să analizăm textele. 
Adevarata față a comentatorului apare din aplauzele lui la alte comentarii negative și la intervenții ironice când sunt și comentarii favorabile!
Regulamentul e clar, comentăm textul, nu autorul! 
"Păi nu se știe autorul", ziceți voi, doar așa am început postarea de azi!
Da, dar îl putem bănui, după stil, după multe alte indicii, mai ales când respectivul scrie în rimă, cazul meu.
Am mania persecuției? Poate, dar priviți ultimul comentariu al domnului M., după publicarea numelui! 
"Eu am știut!", zice M. atunci când scrie "eu da", așa că totul e doar fiere și venin. Am și răspunsul la întrebarea "de ce?"
Pentru că este extrem de orgolios! Am comentat la un text al domniei sale cum că este exagerat de bombastic și de atunci s-a talibanizat. 
Neplăcut, totul, dar și mai neplăcută este atitudinea adminilor, care citesc și nu reacționează! 

Pământ cusut cu ață albă

O poveste văzută de aproape. O poveste amară și dureroasă, o poveste în desfășurare.
Angela a moștenit mai multe suprafețe de pământ, toate cu acte “în regulă”, moștenire, dezbatere, etc. Toate cu carte funciară!
Ei bine, a trecut pe la primărie pentru că unele suprafețe au fost trecute în intravilan și trebuia să plătească diferența de impozit. Primește o adeverință în care e consemnat că este proprietar, dar lotul este dat în posesie familiei “J”! E un nume fictiv, dar are corespondență cu realitatea.
Cum adică?
- E simplu, zice domnul B, de la primărie, familia “J” lucrează suprafața aia de 30 de ani, a depus cerere, conform legii, a mers la notar cu doi martori și a fost pusă în posesie! Pe baza actului notarial, a primit și carte funciară!
Adică un lot cu două cărți funciare? E posibil?

Totul e gri, totul e amar.
Domnul B o ia pe Angela cu mașina și o duce în câmp, să-i arate locul. Din hârtii, din acte, din declarațiile martorilor, lotul e aproape de stâlpul 105. Domnul B o duce la vreo 100 de metri de lotul real, pentru că doamna J așa a spus prin telefon, „lotul are încă porumbul netăiat și la capul locului sunt nuci”!
- Nu este acesta locul, zice Angela, e lângă stâlp, acolo!
- Greșiți, doamna Angela, zice B, acesta este! Ori poate e cel din spate, continuă B.
- Cum să fie în spate? Din 2020 îl lucrează asociația, am fost acolo cu administratorul, cu actele!
 Situația a rămas neclară. Angela a mers la Registrul Agricol, unde i s-a spus că singurul proprietar trecut în registru este ea, Angela! De acolo a mers la taxe și impozite, unde află că familia J a plătit impozitul pe teren pe 2025, cum a plătit și Angela, de fapt!
Un teren, un proprietar, Angela,  un (alt) posesor, două cărți funciare, două impozite!!!
Și încă o ciudățenie, actul de carte funciară al Angelei are dată și număr, celălalt nu are!

Măi, să fie!
Angela a mers la notarul care a făcut actul.
- A venit cu doi martori, au semnat, e răspunderea lor, spune notarul! Aveau adeverință de la primărie, eu doar am respectat legea!
Bun până aici.
Mergem în teren cu vecina de lot, doamna G, care confirmă poziția de lângă stâlp, “știu locul din copilărie, spune dânsa, reperul era acest plop!” Lotul era cu părumbul tăiat.
Mergem la topografi, împreună cu B. Instant a apărut și doamna J, care era, “întâmplător”, la magazinul de peste drum!!!

- Noi am stabilit colțurile conform GPS, spune topograful. Terenurile nu mai corespund cu ce știe lumea, precizează topograful, este o abatere de câțiva metri. Trebuia ca fiecare proprietar să ceară stabilirea noilor coordonate.
Mergem cu toții în teren. Vine și doamna G. Doamna J cheamă tractoristul “care lucrează pământul de mulți ani”.
- Când ați tăiat porumbul? Întreb eu.

- Acum câteva zile, zice tractoristul.
- Uite poză de săptămâna cealaltă, îi arăt, cu porumbul tăiat!

- Ce mă tot freci cu întrebările? Se enervează tractoristul.

- Când s-au stabilit noile coordonate? Întreb topograful.
- În 2022.
- Și cum de domnul J lucrează de 30 de ani fix pe noile coordonate?

Toată lumea tace...
- Și doamna J a precizat că sunt nuci la capătul locului. Nucii sunt acolo, se văd! continui eu.
- Ba sunt și aici, zice domnul B, și îmi arată un puiet de nuc plantat anul trecut printre mărăcinii de lângă șanț...
Adică anul trecut au cerut adeverință și au pregătit “dovada” cu nucul de la capătul locului, după ce au primit coordonatele.

Ce m-a uimit pe mine: și domnul B, și topografii au insitat că Angela nu știe unde e locul, în ciuda actelor și vecinilor de proprietate. Nicio clipă nu au luat în calcul posibilitatea unei încurcături, dacă o fi încurcătură...

Angela a mers încă o dată la Registrul Agricol unde a primit confirmartea că e unicul proprietar, apoi la taxe și impozite, pentru că doamna J a spus tare, acolo, în câmp, că nu putea face actele dacă nu avea impozitul plătit pe mai mulți ani...

Deci adeverința lor e din 2025, punerea în posesie e în 2025. La taxe și impozie, surpriză: impozitul e plătit pe 5 ani, retroactiv!
Pământ cusut cu ață albă...

Pierdut printre amintiri

Gravitez în jurul meu. 
A, nu, nu în sensul narcisit, nu am nimic de arătat, nimănui. Nu cred că e o stare influențată de apropierea orizontului, pentru că nu e nimic de discutat, totul este normal.
Cred că e altceva, cred că abia acum încep să mă cunosc, să conștientizez ce importantă e fiecare zi, ce impact are prezența mea printre la ceilalți. Cred că iarăși trebuie să să reformulez, adică relația mea cu lumea nu înseamnă că eu sunt "buricul", ci tocmai invers, încerc să descâlcesc mișcarea haotică a vieții pentru a supraviețui. Atât! 

Bun, atunci de ce scriu? Ce vreau să demonstrez? Cui?  

Cred că e mai simplu, “stau de vorbă cu mine”. Se mai întâmplă. Așa cum e scris aici, pe “marginea” blogului, îmi place să mă bucur de ceea ce întâlnesc în cale. Și să strig:

- Uite ce am găsit!

Copilărie sau umanitate? E, deja “mă dau mare”, e doar copilăria din mine!

 Zilele trecute m-am întâlnit… cu mine! E ca o poveste S.F., clar, dar este!

De mai multe ori l-am ascultat pe Adrian Mircea lecturând fragmente din scrierile sale în cadrul cenaclului. Îl priveam și mă gândeam la mine, la perioada când “sorbeam” romanele de știință-ficțiune, S.F. Doamne, ce tânăr eram! Și cum clocotea în mine dorința de aventură, fără să ies din limitele “normalului”, fără să atrag atenția părinților, profesorilor, familiei, copiilor... “Expedițiile” mele se desfășurau doar în paginile cărților citite.
Ce rol are Adrian în povestea asta? E, unul mare! El nu doar citește, el scrie! Și e ca o oglindă pentru mine. “Eu de ce nu am scris?”

Nu este o judecată, este mirare și prilej de autocunoaștere.
În timp ce el scria “Voinicul”, eu priveam serialul “Pierduți în spațiu”, pe Netflix.
Doamne, ce-mi plac desnele animate și filmele despre cosmos! Nu s-a schimbat nimic în mine în aproape 70 de ani de viață!
Eram în clasele primare când rula un film serial, duminica, “Lost în space”! Nu cred că respiram în timpul filmului! Era prin anii ’70. Apoi, “după douăzeci de ani”, copiii mei urmăreau serialul de desne animate “Pierduți în spațiu”. Oooo, și eu, normal! Nu ratam nimic!
Locuiam în Constanța, apartament spațios. Copiii aveau camera lor, cumpărasem un “birou” la care își făcea Sorin temele. Pare banal ce scriu, dar imaginați-vă că eu îmi făceam temele ori pe câmp, în orele în care mergeam cu vaca, ori în pat, acasă, pentru că eram cel puțin patru copiii de școală și o singură masă în încăpere, folosită ori pentru a mânca, ori pentru cojocărie, de tata! “Biroul” din Constanța era o mare realizare, pentru mine! Ei bine, trece o vreme după serialul de desene animate și merg în camera copiilor, să văd cum își face Sorin temele. Mi s-a dus gura până la urechi, și acum, și atunci, pentru că Sorin plimba un creion prin aer, exact cum nava din film străbătea spațiul!!!
Așa am retrăit privind noul serial, pierdut în amintiri... Ce mult mi-a plăcut filmul! E despre familie, despre cunoaștere, despre adaptare, despre curaj, inspirație, dar oricâte cuvinte aș folosi, în centrul filmului rămâne familia! 

Următorul film de pe Netflix este “Stranger tings”. Nu mi l-a propus nimeni, l-am ales eu dintre multele afișate pe ecran.
Evident că tot despre... Adrian este vorba! Adică despre necunoscut, aventură, improvizație, cunoaștere, curaj, prietenie! Poate că tot despre familie e vorba, prietenia este o familie mai mare! Prietenii au aceleași pasiuni, aceleași principii, valori, împart același spațiu, interior și exterior! Filmul e cu monștri? Probabil, dar eu cred că nu e vorba despre mutanți ori ființe din alte lumi, eu cred că este vorba despre spaimele din noi, despre nereușite, despre boli, despre înfruntare și confruntare, despre devenire!
Copiii devin adolescenți, temerile devin spaime! 

A, și să nu uit să precizez calitatea imaginilor! Ambele filme – capodopere de portretistică și de “inginerie” a imaginilor!
Fimul acesta, “Stranger tinghs”, este în plină desfășurare, așa cum este și “întâlnirea” cu Adrian, adică “eu” din alt spațiu și din alt timp!

Și revin la “tema” inițială: nu am fost un tată așa cum este cel din primul film, implicit nici familia nu a rămas unită, așa cum sunt Robinsonii din “Lost in space”...

Nu am fost un prieten așa cum văd în acest film, nu trăiesc printre prieteni și pentru prieteni, ca în “Stranger things”…
Sunt doar un pierdut printre amintiri!

Bucuria lecturii

  

  Am devenit mai leneș? Sunt presat de timp și nu mai vreau să pierd timpul citind proză? Este posibil, dacă mă uit la mine. Prefer să scriu în versuri, pentru că textul e scurt, “subiectul” poate fi cuprins în câteva strofe. De mult timp mi-am schițat un volum de proză, dar ceva mă împiedică să dezvolt ideile. Poate că așa trebuie, să trăiesc frumusețile din jur. De citit, am citit mult în ultimul an, mă refer la proză. E posibil să conteze calitatea, atractivitatea cărților. 

  Am primit un manuscris (așa cred, nu am verificat dacă este publicat pe net) intitulat “Voinicul”. Autorul este coleg de cenaclu, iubitor de SF (poate fantasy, poate povești moderne, nu știu, nu sunt în măsură să cataloghez). Ceea ce știu este că întotdeauna m-au frapat fragmentele citite de el în cenaclu, au avut suficientă măiestrie încât să-mi atragă atenția cu noutatea imaginilor create prin cuvinte. E, acum s-a întâmplat ceea ce mi-am dorit întotdeauna, adică să am textul în fața ochilor, să pot relua, să pot să stau cu fața în palme, “digerând” imaginile înfiripate în imaginație... 

  Textul se numește “Voinicul”, are 100 de pagini, este scris de Adrian Mircea, un tânăr prin prisma vârstei, în comparație cu mine, dar... Dar ce? Mă simt în plină poveste, mă uit la Adrian, cel din mintea mea, și mă întreb ce vârstă are! Pentru că încă sunt fermecat de cele citite! Pentru că este o poveste, dar nu este, e un Cod, e o distilare a multor texte citite de mine de-a lungul veacurilor... Am exagerat, normal, dar am spus adevărul! Adevărul din mine! Am fost teleportat prin vreme și prin lumi, pentru că am întâlnit stări și sentimente din lumea “Bibliei”, din vremea lui „Harap-Alb”, din țara lui „Făt-Frumos din lacrimă”, din magia care a însoțit-o pe „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”, poate și din Shakespeare, cu siguranță am văzut “tablouri” din tărâmul „Stăpânului inelelor”! M-am simțit vrăjit, așa cum mi s-a întâmplat descoperindu-l pe Max Blecher, am rămas uluit, așa cum mi s-a întâmplat citind (de fapt, sorbind) „Levantul” lui Cărtărescu, m-am simțit iarăși tânăr, privind drumul care mă aștepta, drum deschis de formația Phoenix și incredibilul lor album, „Cantafabule”! O poveste creată prin limbaj, nume proprii, descrieri, proverbe, scene ritualice, dialoguri (aparent) colocviale, pentru că termenii folosiți îți dau de lucru, o poveste cu rădăcini în vremea steagului închipuind un balaur, dar care este despre rostul unei scrieri, despre intenția celui care o tocmește, dacă este o creație proprie ori o lucrare tocmită... Povestea are un pretext, nunta (iarăși mă întorc la eroii vieții mele - mebrii trupei Phoenix), dar acest eveniment major în viața oricăruia este doar scena pe care sunt proiectate adevărate disecții ale personajelor, grupurilor, obiceiurilor, moravurilor, tendințelor și a multor altor aspecte multistratificate.   Citind cartea, am trăit stări contradictorii. Am început cu un fel de blocaj, pentru că aglomerarea de cuvinte “stranii” parcă mi-a produs senzația de nod în gât, de sufocare, de saturație, poate chiar de respingere, și asta de la primele pagini! “Parcă nu se merită”, mi-am zis după mai multe deschideri ale Dexului on-line, tot căutând descifrarea Codului... 

  Am să dau exemple, nu ca să mă scuz, nu ca să arăt cu degetul spre autor, ci pentru că există o adevărată bibliotecă de cuvinte în această poveste: prielnicie, bal’aur, zgribulind, coperită, mătăsara, mărăndău, sămăluiți-i, zalhana, basnele, smernicii, lupanul, Ocarnic, glodindu-l, făclii de nelumină, îngrijată, prestîpnicilor, iznoava Secerișului, O miriadă de pușcași crăiești... Mai sunt? Oh... Multe! Și frumoase, și surprinzătoare! Abia la pagina 19 apare prima “notă de subsol” în care sunt explicate unele dintre ele, puține note, zic eu. 

  Lectura m-a... teleportat, adică și-a atins scopul! În ce an am citit “Picnic la marginea drumului”? Știu sigur că în vremea liceului! Așa am “pățit” și atunci, am fost sufocat de o avalanșă de termeni ciudați, “chelia țânțarului”, spre exemplu! A fost o noutate absolută, cartea mi-a rămas în memorie pentru originalitatea cuvintelor și subiectului. Spre surpriza mea, decodificarea a venit foarte târziu, la poarta bătrâneții. Să nu mă grăbesc, “decodificarea” poate că nu e valabilă pentru toți! 

  E, cam asta gândesc și despre “voinicul” din povestea de azi, o minunăție de text din toate punctele de vedere! Am trecut, ușor, ușor, de la “perioada dex” la plutire! Autorul este un fel de cronicar, adică mânuiește cuvintele vechi (sau învechite la dorința sa) cu deosebită înclinație spre frumos, spre încântare! “O duzină de oșteni argi, vălurind între brun și azur”, ”Izvoditul de tărâmuri, Marea Lucrare, în toate chipurile sale, ar trebui să fie doar îndrumarul după care se înfiripă tărâmul și nimic mai mult, însă a ajuns să fie folosit ca samca, să spăimânte mirenii, ori să-i ademenească înspre izbăvire...” diacul își drege glasul, încruntându-se, ”iar mnerii stau în loc, împietriți, holbându-se când la stânga, spre prealuminata Iana, când la dreapta, către năpraznicul Ariman”, “Argul morfoleşte vorbele de parcă atunci când rosteşte, printre buze i se perindă bucatele cele mai alese și de-aceea încearcă să le ţină acolo cât mai mult cu putinţă, măcinându-le, întorcându-le şi amestecându-le între fălci”, „Precum o zugrăveală terminată-n grabă, fușerită, metusa Oriza e când o fetișcană oacheșă, cu ochii murii și cârlionții răzvrătiți, când o bătrână acră, cu chipul brăzdat de cute adânci, care șuieră vorbele cu vârful limbii despicate. De cealaltă parte, izvoditoarea Mătcii e când tânăra cu ochi morți și părul roșu ca un apus de soare, când o femeie împlinită care-și poartă cu noblețe cosițele albe ca neaua. De jur împrejur i se zugrăvesc în minte cerurile întunecate, cuprinse de furtună, coperindu-se unele pe celelalte ca frunzele cotorul verzei, cu Reea și Raiul pălind, înfulecate de zmei, și lumea-ntreagă șezându-le-ncremenită și-nghețată-toacă, dedesubt. Totul îi pare dintr-o dată cunoscut, ca și atunci când auzi o poveste istorisită de-a doua oară, iar ițele i se-ncheagă degrabă și se zugrăvesc cu de la sine putere”. 

  Nu scriu ca să atrag pe cineva, scriu ce simt. Și aplaud la “Una, două, luna-i nouă / trei și-a patra-ncuie poarta / cinci, șase, vin vântoase / șapte, opt, lanu-i copt / nouă, dzece / Secerișu-ncepe!” Și închei tot cu un citat, “Cuvintele se... fofilează. Trebuie să le apuci cum se cuvine, (...) sau îți înfulecă mintea...” De fapt, finalul îi aparține autorului: “Eu am fost blagoslovit cu meșteșugul vorbelor plăsmuite”! 

   Nu așa e textul, eu l-am modificat, ca să corespundă realității!

Furnica fermier

 Am un colțișor de grădină, câțiva metri pătrați. Cultiv în ea de toate, legume, flori, viță de vie, pomi fructiferi, căpșuni, muri.
Una din marile probleme ale grădinăritului sunt insectele, cu accent pe afide. Sunt ca tătarii, dau buzna!
Am remarcat legătura strânsă dentre afide și... furnici! Nu există plantă infectată cu afide care să nu fie "vizitată" de furnici, de multe furnici! Afidele secretă un "suc" dulce, furnicile se hrănesc cu aces suc - asta este explicația!
Anul trecut vorbeam cu vecinul de grădină despre cum am putea să scăpăm de aceste afide fără să folosim "chimicale"!
- Am impresia că răspândirea afidelor este opera furnicilor, am zis eu, sunt frunze fără afide, dar cu furnici! Dacă mă uit foarte atent, văd ouăle afidelor. Cred că furnicile le răspândesc!

 Anul acesta a venit un coleg și mi-a altoit vișinul. A fost o vreme capricioasă, a fost foarte cald, apoi a fost ger zece zile la rând, altoii nu au avut o soartă bună, dar doi au continuat să vegeteze! Și de aici începe "descoperirea științifică"! 
De ce lăstarii de vișin sunt plini de afide negre și frunzulițele altoiului nu??? Că tot fragede sunt! Și m-am gândit că banda izolatoare formează o barieră!
Am făcut un experiment simplu, am înfășurat bandă de plastic pe trunchiul părului, un adevărat "bulevard" pentru furnici. Surpriză! Furnicile nu au trecut de banda colorată nici în sus, nici în jos! Am pus bandă de plastic pe trunchiurile tuturor pomilor și concluzia este clară, furnicile nu trec de ea!

 Am "curățat", pe cât am putut, pomii de toate frunzele și de toate vârfurile de lăstari unde am văzut afide, aștept să văd dacă infectarea se diminuează ca amploare.  

O surpriză neplăcută, am găsit și un lăstar de mur infectat...

Cartea ca o bornă

 Cartea este într-o bibliotecă. Am împrumutat-o, în speranța că nu se știe niciodată ce voi găsi într-o carte veche, mai ales că este o carte destinată informației, e un document!
Am avut dreptate, am fotografiat ce mi-a reținut atenția! 

Probabil cartea a avut o supracopertă, oricum e păstrată în condiții bune!

E, iată o surpriză plăcută! Elevii au făcut această carte cadou cabinetului de istorie! Cinste lor! 

 Și iată prima mea remarcă! Întrucât nu sunt istoric sau etnograf, e doar o părere. Văd două fotografii, "scaune românești" și "scaune secuiești"!
Ce văd eu? Scaunele secuiești sunt cu trei picioare, cele românești sunt cu patru! Și am remarcat apetența reconstituirilor istorice din perioada antică pebtru scăunelele cu trei picioare! 

  

 

E, asta e o descoperire mare! Stâlpi funerari în Pianu de sus!

A doua mare descoperire! Care completează informația scoasă din cartea "Grănicerii și Cugirul" a domnului profesor de istorie și cercetător Nicolae Florea.
Transhumanța pe distanțe mari nu a avut loc de-a lungul istoriei, ci numai într-o perioadă care poate fi delimitată în timp! Mă refer la transhumanța peste munți și chiar până în Dobrogea sau caucaz.
Domnul profesor identifică una dintre situații, nevoia regimentelor imperiale de grăniceri de fonduri și atunci creșteau turme mari de oi.
Aici perioada este chiar mai veche, nevoia de lână a postăvăriilor din Brașov și Sibiu încă din vremea lui Mircea cel Bătrân!
Oricum, concluzia este aceeași, munții de aici nu ofereau suficiente pășuni, versanții sunt abrupți, pe când partea muntenească e mai domoală. Până la Cuza, suprafețe imense din Oltenia, Muntenia și Moldova erau nelucrate, ceea ce permitea pășunatul turmelor foarte mari din zona Sibiu - Brașov.

A treia descoperire interesantă pentru mine! Ceramică de Vințu!

Aici am plonjat în amintiri. tata era cojocarul satului din Bărăgan, Sudiți. Am văzut cum argăsea pieile cu piatră acră, am văzut rama pentru curățat piei, scula aceea pentru răzuit, avea calapoade, pene, ciocan de bătut căciulile, freca cu mălai căciulie din blană albă, pentru a curăța lâna... Ce de ani au trecut!

Una peste alta, o carte care m-a încântat!

Onu lu' Miron

- Hai cu mine la Vinerea, zice nea Gică. Am de pus o poartă, ții de ea până prind eu balamalele apoi ai ce vedea, îți garantez!
Și chiar am avut! Un tezaur, Vinerea asta! Și câte "comori" necunoscute or mai fi!
Nu îl cheamă Miron, dar așa se prezintă, Onu lu' Miron! De ce? Păi e simplu.
- Tu de-al cui ești? eram întrebat în copilărie.
- Sunt al lui Vasile.
- Care Vasile?
- Chipirișteanu! răspundeam, deși pe tata îl chema Vasile Vasile.
- Așa zi, mă' băiete!

E din neamul patriarhului, de aceea se prezintă așa, cu mândrie. O mândrie binemeritată, fără discuție!
Să vă spun că nu stă o clipă locului, că trage de stâlpii gardului, de grinzi și de bordani?
- E pălang, nu gard, mă corectează Onu lu' Miron. Gardu-i din schini!

 

Așa arată un bordan.

O grădină cât o moșie! Iar masa și scaunele sunt făcute de mâna lui.

 După ce poarta a fost gata, am mers acasă la Onu lu' Miron. M-am învârtit ca un copil într-un magazin cu dulciuri, neștiind pe ce să pun mâna mai întâi! Casa este o prelungire a sufletului!

Patriarhul!

Dovada că pozele sunt făcute în Ardeal!

Să vă spun că ziua s-a încheiat cu o zamă cu afumătură?

Una peste alta, mica escapadă "cu lucrul" s-a transformat într-o poveste din Cugiria!