Pictorul

Am văzut, cum spuneam, mai multe picturi ale domnului Marian Drogoțel comentate de către soția sa, doamna Viorica, profesor de matematică, da, dar care scrie poezie!
Cuvintele armonioase îi sunt prietene!
Acum, la Salonul Național de Artă, Alba Iulia, 11 noiembrie 2026, pictorul a expus mai multe tablouri, mai vechi și mai noi.
Cele mai vechi sunt identificabile prin două aspecte, culorile “stinse” și rama lată, aurie, încărcată.
În primul rând, am fost uimit de paleta largă de subiecte. Apoi de perioada lungă a activității, eu am crezut că este o pasiune “lotusiană”, adică de pensionar!
Nici vorbă! Pictează de mult timp, e cunoscut în multe locuri, mai puțin în Cugir!
Locul în care au fost expuse m-a chinuit, a trebuit să fac pozele din lateral, cum am putut. Geometria strică poezia!
Nici lumina nu mi-a fost prietenă, nici ramele, prea “luminoase”, reflectorizante, față de culoarea de pe pânză.

Pentru că unul dintre tablouri este chiar despre satul natal, Vinerea, mă voi opri la el.

Tabloul e o lucrare din sfera picturii naive, dar  cu multe elemente expresioniste, mai degrabă de atmosferă decât de detaliu.

Este o margine de sat, cu un cer apăsător, noros.

"Cerul

Pete de cerneală-s norii, cerul – foaie de hârtie,

De l-aș îndoi pe margini, mi l-aș pune-n cap, tichie!

Crugul agățat de soare cu o ață de mătase

Leagănă în depărtare coperișuri mici de case.

 

Bolta nopții, pânză neagră cu bănuții albi de stele,

E o ditamai desagă plină ochi cu gânduri grele.

Luna și-a pierdut năframa; pe oglinda-i de șofran

Își turtește-n grabă nasul țânc bălai și dolofan.

 

Primăveri cu soare-n teacă, veri țesute-n fir de plasmă,

Ierni drapate-n promoroacă: teatrul vieții – o fantasmă!

Cerul este o cortină, scena-i cu podea de lut;

Gongul va vibra-n surdină pentru piesa ce-a trecut.

 

Viața este o urzeală între plâns și bucurie.

Gândurile sunt cerneala, cerul – foaia de hârtie."

(Poezia este din volumul "Vitralii", 2026)

 

Paleta este restrânsă și pământoasă: verde oliv, ocru, brun, roșu cărămiziu pentru acoperișuri și gri-albastru pentru cer.

Contrastul principal este între roșul cald al acoperișurilor și culoarea rece a terenului și griul cerului. Asta face ca satul să „sară" în ochi, deși e pictat sumar.

Lumina nu vine dintr-o sursă precisă. Nu sunt umbre clare, ci o lumină difuză, de zi înnorată, specifică picturii de atmosferă. Cerul mohorât dă senzația de aer umed, de dinainte de ploaie.

Casele sunt construite din pete mari de culoare, aproape fără contur. Ferestrele sunt doar niște umbre, acoperișurile sunt forme simple.

E o pictură de plein-air sau de amintire, nu de atelierul care permite detaliul migălos.

Perspectiva este intuitivă. Aceste proporții aparent deformate sunt de fapt tipice pentru stilul naiv/expresionist și dau picturii farmec.

Pentru o lucrare în tonuri stinse, o ramă simplă, din lemn închis la culoare, ar lăsa pictura mai vizibilă.

Impresia generală este de liniște melancolică, de sat transilvănean văzut într-o zi mohorâtă.

Nu e un sat idilic, de carte poștală. E un sat real, case joase, acoperișuri înghesuite, dealuri în ceață, un singur copac golaș care domină, un altul parcă rătăcit.

Cerul greu ocupă mult spațiu și dă o senzație de așteptare.

Roșul acoperișurilor parcă vrea să spună că viața satului s-ar concentra acolo.

E o pictură care nu vrea să impresioneze prin virtuozitate, ci prin sinceritate. Se simte că pictorul a vrut să prindă mai mult starea locului decât forma exactă a caselor. De aceea trebuie privit de la distanță, ca o amintire, ca un mărturie despre satul de odinioară.

 

"Veșnicie vinereană

 

Când “veșnicia s-a născut la sat”,

Nu a ales vreun loc pierdut în munte

Și nici în Bărăganul înstelat.

Ei i-a plăcut aici, în locul unde

Pe toate Dumnezeu le-a adunat.

 

Pădure, deal, câmpie, drum și râu,

Și pajiști pentru vite, plai cu oi,

Livezile, pe coaste, par un brâu

Ce strălucește viu, spălat de ploi,

Iar soarele se joacă-n lan de grâu.

 

Stau casele înghesuite-n drum,

De parc-ar vrea să-ți vadă în desagi

Și călușerii joacă și acum

Cum o făceau în vremea unor magi,

Tablouri vii, folclor într-un album.

 

E satul neschimbat, ca din străbuni,

Și timpul trece-n ritmul ardelean.

Moș Herlea-i o icoană din bătrâni;

Mlădițe cugirene, an de an

Se-adună în Poiana cu Goruni.

  

Tezaur viu, un meșter de icoane

Îmbracă sfinții-n haine românești.

Biserica e plină. Stau în strane

Bătrâni în straie albe, țărănești,

Cu părul alb lucind în vagi coroane.

 

Păștenii de aici au izvorât

Tradiții noi în haine strămoșești.

Românul niciodată n-a căzut,

Oricât ai încerca să îl rănești.

Prin Anotimpuri, totu-i început."

(Din volumul "Mai jos de nori", 2020)

***
Am decupat ramele din imagine, să văd dacă se luminează culoarea din fotografie.