Sonet
Fântânile de gânduri nesecate
îmi clocotesc necontenit în minte
țâșnind în arteziene de cuvinte
ce-mi tulbură ideile plecate.
Am adormit târziu, spre dimineață,
tu vii în vis pe umeri cu-n ulcior
și-mi verși în suflet apă de izvor
să nu mai uit că sunt încă în viață.
M-orbește-a ta lumină ca un soare,
te strâng în pleoapele care se zbat,
mă zvinți de somn scăldându-mă-ntr-o boare
ce-i doar a ta, o recunosc de-ndat…
De nu mi-ai fi atât de primitoare
eu aș rămâne pururea plecat.
Mihai Ciupercescu
