Plimbarea de seară

  Trebuia să aibă loc un dialog cu o familie din Șibot, așa că am mers acolo. Este impresionant să afli că o familie înstărită, să zicem, bine amplasată în ierarhia comunității oricare ar fi termenii de clasificare, a înfiat un copil. Și a făcut-o pentru că părinții au fost impresionați, la rândul lor, de drama pe care o trăia, inconștient, copilul, situație care și acum are tendințe de a ieși la suprafață...

  Pentru că dialogul a fost fructuos, deschis, normal, și pentru că mai aveam mult timp la dispoziție, am hotărât să ne plimbăm. Știam că la Ardeu este un sit arheologic, ruinele unei cetăți dacice, așa că am vrut să văd locurile. Bun plan, rău plan, pentru că noi eram îmbrăcați... de vizită! Așa că am continuat plimbarea, fără o țintă anume, doar plimbare.

 

  Pentru că drumul era bun,  am zis să mergem până în Almașu, apoi, dacă mai era timp, traversăm spre Zlatna. La intersecția cu drumul spre Voia zărim un panou care anunța o bisericuță de lemn, fără să fie specificată distanța. Am intrat, hotărâți! Imediat am rămas fără asfalt, dar drumul bun, practicabil, doar că foarte îngust. De două ori am vrut să ne întoarcem, mersesem prea mult, indicatoare nu am mai găsit, nu părea că mergem spre vreo mănăstire ori sat... Ne-am întâlnit cu o mașină care venea din față care ne-a confirmat că da, există acea bisericuță! A fost complicată ocolirea mașinii, dar drumul părea tot fără țintă. Am zis "în cinci minute ne întoarcem", și în acest timp am întâlnit ciobanul, care ne-a confirmat că "nu mai e mult"! 

  Biserica "Sfinții Arhangheli" e destul de dărăpănată, ca mai toate monumentele istorice. Este în satul Vălișoara, și mă întreb cum se descurcă oamenii de acolo iarna, cum merg la serviciu, cum merg copiii la școală...

 

  Spre Almașu. Norocul nostru, în poarta muzeului doar ce oprise o mașină, șoferul dialoga cu d-l Emilian, omul care a realizat un muzeu incredibil doar prin forțele proprii, începând din 1979... Ne-am lipit și noi și uite așa am vizitat muzeul! Este INCREDIBIL!

În josul imaginii vă rog să remarcați FLORI DE SALCÂM!

Muzeul în aer liber, cu toate utilajele, agregatele sau mașinăriile, cum s-or fi numind, funcționale!

 

 

 

 

  E, aici m-am uitat luuuung! Nici n-am auzit, nici nu am citit (ori nu mai țin minte, dacă am citit), dar e prima oară când văd potcoave pentru boi!

Muzeul propriu-zis.

 

 

"Geantă pentru învățător", din lemn... Domnul Emilian a glumit, zicând "diplomatul învățătorului"...

  M-am oprit la această poză nu pentru a arăta că e scris incorect, ci pentru a sublinia cât de puternică este tradiția locală. Persoanele din Cugir, născute în Geoagiu, vorbesc despre "Joaj", aici, peste Mureș și munți, se rostește Geoagi...

  Iarăși mi-a plăcut gluma d-lui Emilian, "aici avem cuptorul cu microunde", pentru că este un cuptor metalic mic, are un horn dedesupt prin care captează aerul cald al plitei sau al sobei și încălzește doar o porție de mâncare, nu toată oala!

  Așa arăta și televizorul Stassfurt, pe care l-am văzut la sora cea mare prin anii 65 - 69...

  Aici am zâmbit doar pentru mine! Cu un televizor ca acesta mergeam la pescuit, se alimenta și la 12v și așa petreceam nopțile din deltă, printre țânțari și imagini alb-negru.

   Domnule Emilian, să vă dea Dumnezeu sănătate!
  Este inimaginabil ce a făcut Omul acesta acolo, departe, în Țara Moților!

Hăul de sub perucă

  Sunt un om obișnuit, nici mai bun, nici mai rău decât alții. Ce știu și pot spune oricând, cu fruntea sus, este că nu am căutat gâlceava. Ba, cum spuneam cu alte ocazii, eu am încercat să ajut, pe măsura puterilor mele. Întind o mână "fanelor și fanilor mei", care sunt extrem de atente/atenți la imaginea mea publică, și rog să fie indicat obiectul cu pricina! 

  Făceți-mă praf, dovediți urbei că sunt cel pe care îl descrieți în mesaje private!

  Cât de mare poate să fie bezna de sub peruca scumpă, să crezi vorbele unei persoane cunoscute de câteva zile, pe când împreună desfășurasem atâtea activități frumoase?

  Cât de mare poate fi putreziciunea din spatele rujului cu sclipici, dacă suni persoana de lângă mine, să spui tot ce știi (adică tot ce crezi că știi) despre mine? 

  Urâtă poate să fie frumusețea fără frumos...

Cartea ca o Poveste

  Nu (mai) sunt un cititor de proză "în forță", așa cum pot depune mărturie... pușca și cureaua lată!

Probabil m-am lenevit, probabil nu vreau să ard puținul timp rămas în multe ore de lectură, probabil vreau să fac (prea) multe și mă risipesc între clipe. A, nu, nu este nici regret, nici laudă mascată, adicătelea aș putea, dar...

  Nu, efectiv vreau să mă bucur cât mai mult de cât mai multe frumuseți, fie ele fotografii, poeme, nuvele, povestiri, comentarii, picturi, glume, beri, festivaluri dacice ori îngrijit grădina! O, da, grădina compensează perfect nevoia de frumos, de liniște, de timp petrecut cu folos!

  Dacă aș face un revu, probabil ultima carte "groasă" a fost "Așa grăit-a Zarathustra", a lui Friedrich Nietzsche. Da, citită "din scoarță în scoarță", da, umplută de sublinieri și adnotări, da, plină de hârtii drept semne unde aș fi vrut să dialoghez, să întreb, să combat, să reiau, să neg, să laud...

Între timp, am citit romane "americane", polițiste, pline de nerv, suspans și umor, o culegere de povestiri SF de la Giovano... Dar subiectul postării de azi sunt romanele "de la noi", mai ales din grup, grupul care gravitează în jurul Cenaclului de la Roma și a editurii Minela. 

  Încă aplaud verva și subiectul extrem de ramificat din "Joint", autor Claudia Minela, încă mai sunt invidios pe multa imaginație care a ars în descrierea întâmplărilor descrise, dar perfect posibile, încă mai spun că e perfect competitivă cu orice roman de acțiune care te ține cu sufletul la gură! A urmat "Mila", autor Mariana Cornea, un volum care a făcut lupte libere cu mine, trântindu-mă pe salteaua părerilor în toate modurile posibile! Eram pregătit, să zicem, de către Claudia, că voi citi un roman uluitor! După doar câteva pagini, îi dau mesaj Claudiei în care îi scriu cam așa: "Bre, nu știu alții ce au citit aici, da io sunt bulversat rău, nu pricep nimic..." Dacă doriți formularea exactă, apelați la patroana editurii Minela! Am continuat lectura și a trebuit să mă recunosc înfrânt, cartea m-a uluit și prin conținut, și prin stilul literar, și prin puterea fabuloasă a autoarei de a alătura cuvinte aproape șocante, dar "cu efect întârziat", adică e ca la plajă, te bucuri de soare și de valuri și noaptea te perpelești sub cearceaf, înghiontit de arsurile pielii! Arsuri, da, acesta este efectul principal al cărții, o arsură spirituală, de compoziție, de limbaj, de subiect...

  "A treia carte" a venit ca un balsam, ca o poveste, ca o vacanță la bunici, în care fructele, soarele, clătitele și siropul de zmeură zâmbesc, separat și toate la un loc, de parcă ar fi un tablou al verii sau o simfonie despre păstorii din Bucovina...

  Da, pare o poveste, este o Poveste, este o carte extrem de bine scrisă, un text aerisit, luminos, plăcut, curgător, odihnitor! A, nu e totul lapte și miere, nu e totul o horă a bucuriei, este un fel de călătorie inițiatică, drumul spre sine al unei fetițe de la țară, Smaranda, o fetiță cu un prieten aparte, Stejărel. Frumos nume, nu? Ei bine, Stejărel este... un copăcel, un lăstar de stejar sădit de bunicul său pe fâneața din spatele casei, devenit prieten de nădejde, unica ființă căreia fetița îi încredințează bucuriile, necazurile, speranțele, planurile, eșecurile, încercările, dezamăgirile, dorurile... 

  Cartea are trei piloni, în opinia mea: Familia, Credința și Încrederea în faptele proprii! Stejărel este metafora originii, a rădăcinilor, a sevei primordiale, a legăturii pe verticală dintre Materie și Spirit, este copacul vieții personale, este reprezentarea literară a nevoii de confesiune, de destăinuire, de dialog, de prietenie... 

Bunătatea are porți deschise pretutindeni, astfel se explică (în opinia mea), cum de reușește să găsească locuri de muncă în diverse localități, locuri în care se oprește doar pentru că vrea să cunoască lumea, oamenii. Astfel se explică și cum este ajutată de străini, de la portarul de hotel și chelnerițe la persoane necunoscute, care îi oferă totul, un loc de odihnă, mâncare și chiar asistență medicală, când febra depășește puterile trupului! 

  Cartea este un film! Probabil poate fi transformată ușor într-un scenariu de film, nu știu ce înseamnă asta, dar textul, adică lectura cărții nu este un efort, nu necesită sublinieri, nu cere consultarea DEX-ului ori dezlegări ale cine știe căror formulări ermetice ori filozofice, nu, cartea este un film care se derulează fără pauză de la primul cuvânt și până la ultimul, cu schimbări de planuri, cu personaje care intră pe rând în lumina reflectoarelor, cu tensiuni și cu bucurii, cu drame și cu împliniri! De fapt, cartea este un film despre un film, în cuprinsul ei chiar fiind vorba de scene dintr-un film în care autoarea chiar joacă, adică își joacă rolul ei, adică viața ei, natural, firesc, fără momente lacrimogene ori găselnițe regizorale "de efect"!

  Cartea este un manual despre cum se scrie o carte! Jerome K. Jerome a scis o carte cu titlul "Cum nu se scrie un roman", aici doamna Iulia Baciu ne arată cum se scrie unul! Fiind absolventă a unui liceu de filologie și a unei facultăți de jurnalistică, nu e de mirare că totul e cursiv, natural plăcut, cu o înlănțuire logică, având accente discrete de atragere a atenției și porțiuni de larghețe, de respiro, de detașare...

  Nu pot să trec (mai corect - NU VREAU SĂ TREC) peste un aspect banal, coperta! Cartea are o copertă DE POVESTE, o imagine simplă, dar strălucitoare, este ca un început de drum care te cheamă spre Lumină! Așa erau coperțile basmelor din copilărie! Felicitări autoarei, doamna Mioara Băluță!

  "Părea o poveste" este un titlu nedrept, cartea ESTE O POVESTE frumoasă, modernă, atrăgătoare, împlinită!

  Felicitări, admirație, respect, doamna Iuliana Baciu! Reverență!