Crăciun cu cărți
(piesă în trei acte)
Actul 1
(sau orgoliul tăbliţelor)
Decor
Urbe importantă, cu pretenţii. Cehi, nemţi, unguri au trecut pe aici, însămânţând adânc în ogorul eu-lui local mândria! No aşe!
Mediu social
De veacuri s-au mişcat legănat, deal-vale, sus-jos, încât chiar Dumnezeu, când a căutat model pentru chip şi asemănare, aici s-a oprit! Albul zilei e inspirat din culoarea iilor, negrul nopţii din broboade şi veste! Iè!
Personajele
- Stai, zic, adicătelea Domnu’ s-o inspirat după chipul ardelencelor şi l-o făcut pe Adam? Vezi că ţi s-or rupt hăţurile şi nu mai struneşti telegarii!
Întoarce capul, mirat. Ochii îi cresc instantaneu în orbite, albul lor explodează ca un bliţ apoi se stăpâneşte (se vede pe frunte efortul de a-şi controla reacţiile), zâmbeşte şi ridică de pe masă cana cu vin roşu, fiert, cu guler de spumă roz.
- Doamne-ajută!
- Să dea Domnul, răspund! Bun vinul?
- Nu e bun, e excepţional, domnule! Negru, dulce, aromat şi fierbinte! Ambrozie, nu vin! Elixir! Bea o gură zdravănă şi strigă spre tejghea: domnu’ Lucian, o cană pentru domnu’! Beţi? mă întreabă, fac cinste.
- Beau, nu vă voi refuza acum, dacă tot m-am băgat cu de-a sila peste dumneavoastră!
- Că bine ziceţi, nu v-am observat când v-aţi aşezat, îmi cer scuze!
Zâmbesc. Era atât de cufundat în gânduri încât nu m-a auzit când am întrebat dacă pot să iau loc la masă. Avea o carte în mână, deschisă, dar privirea se disipa undeva spre vârful nasului. Părea dovada clară a existenţei lumilor paralele, trupul era aici, pe scaun, spiritul hălăduia prin cine ştie ce coclauri ale cosmosului, răscolind tufişurile ca să zgornească ideile kabalei, gnozei ori cine ştie, ale Creaţiei! Pieptul i se mişca uşor, deci respira, buzele rosteau cuvinte doar de el auzite şi asta m-a făcut să nu îi pipăi încheietura braţului, să văd dacă are puls.
- Mitică, zic, întinzând mâna peste masă.
Mă fulgeră iar cu bliţul albului ochilor ce par să sară din carcasa craniului.
- Dom’le, zice, pricep că mi-ai citit gândurile, asta e, oameni şi supraoameni, ăăă, „ne-oameni” - citez din fraţii Strugaţki, la tot pasul, ca politicienii, ca parlamentarii, că comparaţia – stai, nu e cacofonie, e aluzie, bre! – cu ciupercile nu mai corespunde cantitativ, alea sunt pe cale de dispariţie, pe când elenele de Pleşcoi-Bârlad şi pontacii de Bucureşti-Gorj sunt ca limacşii! Revin la subiect! Mi-ai citit gândurile, e ok, oi fi având tu maieu violet, că se poartă culoarea asta care pe vremuri era interzisă, cu excepţia vestalelor şi curtezanelor, dar de unde ştii că mă numesc Mitică? Ia dă-te mai aproape, ai lentile de contact, să maschezi albastrul epoleţilor, reflectat în privire? Şi dacă fac cinste cu o cană de vin fiert nu înseamnă că am fumat amândoi în gardă, pe ascuns, să nu se vadă jarul şi să înfundăm bulăul! Nu ne batem pe burtă, ce naiba! La noi în Ardeal nu încap talente de Pantelimon! Clar! Dom’ Lucian, nu mai fierbe vinul ăla!
- Staţi puţin, Mitică sunt eu! Sunt onorat să vă cunosc!
- Dom’ Lucian, hai cu vinu’ ăla dacă e gata! Aşa zi, bre, că-mi dădu-se laptele-n foc! Mitică? La naiba, ce chestie, parcă suntem personaje din blogul “De vorbă cu mine”, să trăiţi, dom’ Mitică!
- Doamne-ajută, dom’ Mitică!
Gong...
Bun vin! Parcă am un ochean întors în mine, văd carcalacii vinului cum se mişcă şi invadează tot, forfăind ca ameobele sau paramecii ăia din picătura de apă sub microscop! S-au căţărat până la rădăcina părului, au coborât până în vârful şosetelor de lână şi s-au adunat cuibar undeva pe sub coaste, făcându-mă să mă las pe spate, mulţumit de viaţă de parcă aş fi Pillat spălându-se pe mâini, la Miorcani!
Mitică se şterge pe mustăţi, mijind ochii de oţel coclit aşezaţi în centrul unor reţele de riduri de parcă ar fi servere de mare capacitate! Barba încă mai are fire negre, așa cum era odinioară crema de Guban, părul e rar şi de un gri-cenuşă. Zâmbeşte pentru că ştie că ştiu ce gândeşte! Zâmbesc, ştie că ştiu că ştie ce gândesc!
- Ce citeşti, dom’ Mitică?
- O carte lansată de curând, o carte despre copilărie şi nu prea, o carte despre satul natal şi nu prea, o carte autobiografică şi nu prea, un roman şi nu prea, o monografie şi nu prea, o carte cu pretenţii, cu mari pretenţii, mai ales că e deja o continuare...
- Nu mă lua repede că ameţesc! Noi, ardelenii, trăbă să cujetăm cu viteza boului în brazdă pentru a pricepe tăt, stai să reluăm: despre copilărie ziceai...
- Ziceam, da nu mai zic! Mai degrabă este vorba despre satul din perioada copilăriei, nu despre copilăria autorului...
- Cine e autorul?
- Drăghin Vornicu.
- Să fim meticuloşi, treabă nemţească, la noi în Ardeal tăt lucru-i cu rost, nu ne miticim şi noi, păstrăm steagul sus pe cetate aşa cum ni l-o lăsat Iancu, nu-l fluturăm ca pe şalvari, ca dincolo... Aşadar copilărie ioc!
- Ioc! Da cuvântu ista-i turcesc, bre! Vorbim ca regăţenii şi noi?
- Da’ ce, bre (tulai doamne, alt turcism!), p-aicişa n-o fost raia?
- Ba o fo’!
- No dară..
- No dă-i în brânză pe mitici, turci, nemţi, unguri şi alte seminţii, hai şi-om mere mai departe!
- No hai! De sat ziceai!
- Ziceam, adică autorul zice! Şi zice bine, adică începe aşa, cam ca Turgheniev în ale sale Poveşti vânătoreşti, cu o descriere bucolică a plaiurilor, a satului şi a sătenilor, ca o gură de rai cum nu e alt plai...
- Dacă nu te-aş şti de cârcotaş mai că m-aş ridica şi aş aplauda acest început minunat, dar mă pune pe gânduri aluzia la poveştile vânătoreşti, pe-acolo se umblă cu şoalda, adică iepurele care a scăpat de trei sau patru salve şi s-a pierdut în tufişuri, salutând din goană cu dosul lui alb, seara, la foc, e ditamai mistreţul, cu colţii cât coarnele cerbului, cu ochii ca focurile iadului, care a trecut prin gloanţe ca la Plevna şi atunci vânătorul scoate cuţitul făcut aici, la fabrică, aşa cum zice vinereanul Valentin Uritescu în volumul său de amintiri, Să ai grijă de cel bun din tine, dar şi acesta se rupe în pielea blindată a mistreţului, ori mistreţul s-a adaptat la mediu şi şi-a făcut implanturi ceramice sub şorici, ca tancurile israeliene în războiul din Sinai, ori oţelul cuţitului a fost sabotat de muncitorii care urau comunismul dar tot ei furau oţelul şi-şi făceau cuţite, adică se autosabotau, că mă pierd în paradoxuri, silogisme ori bețivisme, cum dracii s-or numi! Aşadar zi pe şleau, nu mai umbla în zig-zag!
- Ai citit cartea? Ochii îi sunt ca două ferestre de catedrală, cu bolta arcuită şi cu vitralii verzi-maro-albe.
- Păi nu, că de-aia te ascult!
- Nu asta, aia!
- Care aia?
- Zig-zag!
- E carte?
- E! Şi ce carte! Te pierzi în stratul aparent de S.F., oricum excelent prezentat, nimic marţian, cosmic ori asimovian, adică o lume construită de la cap la coadă pe supoziţii, pe posibilităţi, pe probabilităţi, pe formula aia care spune că dacă sunt x galaxii şi doar unu la un miliard şanse de a fi viaţă într-un miliard de galaxii, tot rezultă o cifră astronomică de lumi inteligente, nu numai viaţă...
- Formula este a lui...
- Las-o, ideea e totul, nu formula. Nu simţi că te ia cu furnicături de râie când te gândeşti că în atomul de pe substratul 6 din celula hepatică e posibil să existe un univers? Şi că acolo, în timp ce enzimele alea se luptă cu balaurii sosiţi din cer, adică moleculele vinului ăsta pe care îl înghiţim, pe una din planete doi mitici beau vin şi discută în zig-zag?
Ni se încucişează ochii, privirile, gândurile! Mai ceva ca la corul armatei, rostim în acelaşi timp:
- Dom’ Lucian, două căni! Plătesc eu!
Lucian se uită la noi, pe rând, rar, îi văd deasupra capului, ca într-o hologramă, gândul că ar fi bine să ne ia banii pe ce am consumat până acum, apoi holograma aia se sparge ca un balon din conversaţiile desenelor din revista Pif...
- Bun! Hai să mergem mai departe şi să ţinem drumul drept în zig-zag... E sau nu e S.F.?
- E dar nu e! Este o excelentă demonstraţie de ştiinţă de vârf, de frontieră, aşa cum este posibil pe la americani, ruşi, japonezi dar nu aflăm decât după conflicte armate iscate aiurea-n tramvai...
- Booon, stratul unu, marcat, notat în agendă “de citit”! Stratul doi? Există?
- Pffff, şi încă cum! Policier! Mori! Tăcerea mieilor! Suspans până la ultimul semn de punctuaţie! Codul lui Da Vinci! Pendulul lui Foucolt! Alchimistul! Peştera ideilor!
- Hoo că iar o dai pe Turgheniev! E şi Platon pe acolo?
- E! Şi Socrate!
- Stai că te-am prins! Socrate e doar un personaj, el nu a existat, Platon a vrut să dialogheze şi...
Zâmbeşte. Deasupra capului pluteşte bula în care Platon şi Socrate stau “de vorbă cu mine”. Zâmbesc.
- Şi noi existăm? zice. Te-ai gândit că suntem formaţi din atomi? Că într-un atom, luat ca volum, materia solidă (ăăăă, adică ce numim noi, acum, solidă) este în procent infim, unu la puterea minus nuştiucâtemilioane, restul e spaţiu? Adică ai putea rătăci cu o navă mii de ani lumină de la un electron la altul, aici, în noi? Existăm sau suntem doar idei?
- Gata, m-ai convins, hai să-i lăsăm pe greci şi să revenim. Nicio carte nu se respectă dacă nu are ceva aură mistică, dacă autorul nu-şi dă cu presupusul despre religii şi filozofii...
- Pe scurt, o să fie o noapte lungă. Nenea Lucian, cum stai cu vinul? Că noi acum începem consumaţia pe bune!
- Esteee, se aude de după tejghea!
- Religie zici... Ben Hur, curat, pur, nu plagiat, Ben Hur reloaded, aia e! Ben Hur 3.O, viteză de download enşpe terrabiţi pe secundă, viteză de upload nu-ş’ câţi giga... Te-ai gândit vreodată că noi suntem iadul, că în noi este închis duhul rău, pe care îl strunesc zăbrelele credinţei? Pe care îl lăsăm aici, când ne înălţăm, dacă ne înălţăm? Sau cu care trăim veşnic, dacă nu ne sublimăm spiritual în lumina Tatălui?
- Uf... Clar ca penumbra, ce mai încoa şi-ncolo!
- Stai că nu e tot! Intarsiile freudiene şi amoroase îs în stil baroc, finalul e...
- Nu e, finalul nu e, că dacă îl spui s-a dus naibii plăcerea lecturii! Să revenim la cartea iniţială! Aia a lui Drăghin! Începutul acela bucolic ascunde o hibă, deduc eu din entuziasmul tău...
- Ăăă... Păi cum să zic, după ce intrăm în peisajul mirific al satului cu oameni gospodari, care au de toate, harnici şi statornici prin urgiile vremurilor, citim că oamenii nu o duceau prea bine, că erau asupriţi, că de fapt abia îşi duceau zilele... Adică e o carte în oglindă, nu prea ştii când autorul face monografie şi când face pictură în plain-air, trecerea de-o parte şi de alta a suprafeţei reflectorizante e ca în Alice in wonderland, una e ce se vede şi alta e ce ar vrea să se vadă...
- Păi şi care-i baiul? Poate omul face o fabulă, un roman cu cheie, un mesaj ascuns, djinul din sticlă…
- Touchè, mon capitain, touchè… Aia e, cartea se vrea amplă, cu conexiuni istorico-politico-economico-etceteriste, se vorbeşte de imperiul austro-ungar, de războaie şi coaliţii, de răscoale ţărăneşti, revoluţii, de Unire, de orânduiri, de Plenare…
- Ahaaa, aici ai tu o pionieză pe scaun, nu ştiai cum să aduci vorba de comuniştii tăi!
- Da, am! Cartea se vrea importantă, poate este, eu îmi dau cu părerea, am sau nu am acest drept pentru care unii au murit la revoluţie? Cică suntem liberi dar cum spun că atunci nu a fost rău, cum se înalţă un cor de glasuri îngereşti: huuooooo!!! Pupat tandru de departe: ‘r-ai al dracu’ de comunist! Primit stol de like-uri: nesimţitule! Și ce ai vrea să scriu? Că mi-a plăcut ce a zis Flaviu George Predescu în volumul de eseuri Poetul merge mai departe, “Mai bine vă mint decât să vă spun adevărul”... Adicătelea să intru în corul aplaudacilor doar pentru a nu deranja?
- Hai, te ascult, da’ mai comand două căni!
- Rase! Să curgă pe masă! Şi fierbinţi, să-mi intre aburii în nas, să tuşesc!
- Vineee, se aude vocea lui Lucian, care stă doar pentru noi, nici nu ştim când am rămas numai noi!
- Bine că nu ai zis “noi singuri”, la plural…
- Stai să revin la comuniştii mei. Dom’ Drăghin are curajul de a nu avea curajul atitudinii, verdelui de Ardeal, o lasă aşa, scăldată în apa curată a Dâmboviţei după ce aceasta a colectat toate scurgerile mahalalelor, adicătelea vezi ce bine a fost când n-a fost bine? Trăiască imperiul care a impus ordinea, ce dacă un copil, atunci, îşi încălzea picioarele, toamna târziu, în baliga proaspătă de vacă, trăiască satul acela bucolic, în care alt copil muncea ca slugă şi îşi usca obielele pe spinarea vitelor, noaptea, în grajdul în care dormea, o imagine clară, de icoană, a Pruncului în staul... Pruncul din noi, imagine proiectată pe cerul speranţelor... Şi mai zice un lucru la fel de clar ca ghicitul în cafea, în bobi sau în maţele porcului... Cică după anii 60 casele din sat rivalizau cu cele de la oraş... A dracului dictatură proletară, în ce hal i-a adus pe ardeleni, ai dracului mitici de peste munţi cum au venit ei şi au impus învăţământul gratuit, ba la un moment dat (băi ce jenă, mi-e greu să spun, cred că mai merge o cană, ce zici?) era şi învăţământ tehnic în sat, amu îi fain rău tare, s-o desfiinţat şcoala, cică ar fi o idee de afaceri grozavă dacă ar deschide cineva un atelier de obiele...
- Asta cam aşa e...
- Şi ştii ce m-a surprins?
- Ştiu dar te ascult!
- Aşa, aşa, bine faci! Cică primele cadre erau inculte! Haida-de! Adică era mai bine cu groful cult, la care munceau pe rupte? Şi mă rog, unde e cultura noilor cadre? Şi la ce mă încălzeşte că primarele meu are trei doctorate, dacă gunoaiele sunt peste tot? Unde e lucrul bine făcut aici, în Ardealu' nost', aici, în Cujirul ăsta minunat? De ce e Vanghele primar non-stop, cu almanahele lui? Lucian, ultimul rând şi tragem obloanele! Că mai am de spus un lucru!
- E de rău...
- E de rău bine de tot! Am consumat un pix cu pastă roşie încercuind greşelile... Pretenţii mari, greşeli multe... Uite, am citit o carte, Tablou cu orbi, ţinută, nene, adică respect, respect de sine, în primul rând, respect pentru ceilalţi, şi mai în primul rând!
- Aici ai tu o fixaţie!
- Am! Când îţi auto-apreciezi opera ca pe un reper al generaţiilor viitoare, înseamnă că ştacheta e sus! Din elan prea mare, a trecut pe sub ea! Dixit!
- Prosit! Da’ am o ultimă întrebare!
- Bagă!
- De ce actul întâi se numeşte “orgoliul tăbliţelor”?
- Vino să te pup, inteligentule! Aici e cheia, neicule! Autorul a mascat în paginile cărţii traducerea tăbliţelor!
Ochii mi se cască mai ceva ca la bufniţe, noaptea!
- Și? Care e? întreb, nemaisuportând tăcerea superioară a lui!
Se apleacă spre mine, privind în jur să nu fie urechi indiscrete! Zâmbeşte pentru că-mi vede zâmbetul şi-mi răspunde la întrebarea care abia înmugureşte în mine.
- Ho, nu te grăbi, traducerea e scrisă, e în văzul tuturor, problema e cine pricepe... “Tablou cu orbi” este o propoziţie, nu un titlu, e palmă peste ceafă, neicule, orbii care văd tabloul şi nu pricep! Aşa şi aici, traducerea e în dulcele grai al nost’, de aici, din Ardeal, e metalingvismul născut şi nu făcut, e Cuvântul, primul şi ultimul, e...
- Zi, că mor!
- “Mâncauar”!
Parcă un fior s-a strecurat printre mese, parcă spiritele hălăduiau prin cine ştie ce coclauri ale cosmosului, răscolind tufişurile ca să zgornească ideile kabalei, gnozei ori cine ştie, ale Creaţiei!
(Lumina scade, miticii beau ritualic din cănile albe, vinul roşu picură pe la vârfurile gri ale mustăţilor, Lucian cască, ştergând mecanic cu colţul halatului albastru tejgheaua maro...)
Actul 2
(sau masa de Crăciun)
Decor
Cald, convectorul pe treapta a 5-a, ciorapi de lână în picioare, parchetul e cald, semn că şi vecinul de la trei a pornit, în sfârşit, căldura! Pe fereastră se văd dealurile albe ca într-o pictură naivă, pe perete tabloul lui Abrudan îmi arată aceleaşi dealuri verzi. Televizorul ştie una şi bună, canalul Hit music, aşa că mă delectez cu Boney M şi Hot Chocolate!
Mediu social
Bloc de garsoniere, ultima oară a fost văruit prima oară, la darea în folosinţă, adică la doi-trei ani după ce a murit Gheorghiu-Dej, hai că nu e chiar aşa mult de atunci, holurile nu mai au uşi, casa scărilor nu mai are ferestre, împletire cu natura la maxim! Osho pe trăite, nu pe citite! Mai ales că prin pereţi rezonează clar versurile hitului de culoare “săru-mâna doamna mea, vai ce-mi place rochia, aaa, aaa, vreau să pun mâna pe ea”...
Personaje
Ea şi El.
Gong...
Crăciunul e pe vârful dealului, deja îl aud cum coboară panta, chiuind, cu fundul pe o pungă de celofan, cu ciubotele ude, cu nasul roşu, cu pletele albe în vânt, ca un motociclist care şi-a uitat vârsta, căciula e undeva prin spinii unui măceş, moşul e vesel nevoie mare şi parcă văd că intră pe uşă strănutând, ia să-mi pun la îndemînă folia cu paracetamoale şi să fierb un ibric cu ceai de fructe de pădure, până se drege mai povestim, mai schimbăm amintiri din vremuri de demult...
Aşaa, acum să vedem ce pregătim pentru masă! Anul ăsta nu facem sarmale, am avut acum patru ani şi mai schimbăm şi noi meniul, puţină fantezie nu strică! Cozonacul a fost acum doi ani, pac – l-am tăiat de pe listă, aşa, friptură... Iar friptură? Colesterol d-ăla răul? Niet, delete! Boon, ce mai avem, ce mai avem, hopaaa, cârnaţi! E, aşa da, asta da atmosferă de crăciun, deja simt mirosul de usturoi, mmm...
Pun cârnaţii pe masa din bucătărie şi deja mă simt ca în Prado, flăcările din Guernica, mozaic de culori á la Dali, fiori ascunşi dar promişi ca în clar-obscurul din tablourile lui El Greco, mirodenii ca pe corăbiile lui Magellan, de fapt corabia, că numai una a trecut de Filipine, şi nu a lui Magellan ci a secretarului acestuia, el capitan rămânând acolo, încă mirat că nişte sălbatici în pielea goală nu s-au speriat de muschete, arbalete, coifuri şi prapuri...
Înghit în sec, aranjez cei doi cârnaţi în tigaia de teflon, pregătesc păhăruţul pentru ghinars, scot de la frigider doza de Silva neagră şi înţep cârnaţii, care mi-au bulversat simţul olfactiv mai ceva ca teroriştii unui alt decembrie... Sfârâitul tigăii mă face să clipesc din ochi ca un televizor Snagov 251 cu baleiajul vertical dat peste cap, imaginile se suprapun, se aleargă, se adună într-un chip zâmbitor, care îmi spune:
- De ce nu pui două pahare?
Imediat sar şi remediez problema, uşor jenat de lipsa de atenţie! Ea continuă:
- Mă ocup eu de cârnaţi, cozonacii sunt în cuptor, ciorba de perişoare e gata imediat, am făcut şi o salată de fructe, fugi la piaţă şi ia un vin roşu, dulce, până te întorci masa e aranjată, dragul meu…
Beep-beep-bep, mă trage telefonul de mânecă! Pfff, mesaj! Fum! Fum? Cârnaţii arată ca două cabluri electrice trecute printr-un scurt-circuit, uleiul a pictat în puncte aurii-cafenii faianţa, ca un tapet imitând chiparoşii lui Van Gogh...
Sting focul, răstorn cârnaţii în coşul de gunoi, scot salamul din frigider, îmi tai două felii zdravene, îmi pun la îndemână cana cu ceai de fructe de pădure şi dau mai tare televizorul care îmi masează sufletul, spunându-mi: ”when I need you, just close my eyes end I hold you”…
Pe displayul telefonului pâlpâie mesajul FCT, fericit crăciunul tău...
Actul 3
(happy end)
Gong...
Televizorul derulează imaginile videoclipului
74 - 75, eu sforăi, cu telecomanda în mână... Aceasta alunecă şi loveşte parchetul cu un zgomot sec, de nucă mâncată de ciori şi rămasă în iarbă, peste care calci fără să o vezi, tresar uşor, îmi plimb mâna peste nas şi continui să sforăi, împăcat cu sinele eului meu...
Cortina
