Enciclopedia Dacica

marți, 27 martie 2012

Cuvinte cuvenite




În oraşul meu nimeni nu trezea noaptea


am văzut

un infirm cânta la tobe
cu picioarele
bum bum
inima lui ascunsă în degete

alt om îngheţat pe o bancă
lângă câinele lui învelit caraghios cu un cojoc
lacrimile nu pot topi moartea.
o balerină în jurul iubitului
cârja ei graţioasă făcea tăcerea spectatorilor
să aplaude
am mai văzut că libertatea se strigă cu sufletul în stradă
şi dreptul la speranţă nu îl poate fura nimeni
de aceea caut frumuseţea asta ciudată

diformă şi respingătoare ca o floare de nufăr
în mijlocul mlaştinii
doar aşa o să mă pot vindeca
de atâta întuneric.

depealtaplaneta


  Versurile de mai sus aparţin unei domnişoare tinere... foarte tinere...
Ele, versurile, sunt ca o oglindă. Mă văd în ea, un chip bacovian, greu de plumbul anilor, încremenit în timp, conectat la lumină cu ochi obosiţi...
O poezie  ce arată un  spirit candid, atingând stelele de parcă ar fi muşcatele din fereastra bunicii, cochetând cu eul în discuţii ce vor fi mai târziu adevărate geme diamantine...


  Poezia aceasta spune că "în oraşul meu nimeni nu trezea noaptea", uluitoare metaforă a a clasicismului strălucind în interiorul regulilor, pe când acum "cineva" nu nesocoteste liniştea trecutului dar işi caută planeta regatului propriu...


Pariul meu se învarte ca un satelit în jurul acestui "cineva"...

2 comentarii:

  1. pe toti ne apasa intunericul...mai des sau mai rar chiar si in cea mai orbitoare lumina...

    RăspundețiȘtergere
  2. să ştii că eu nu am simţit întunericul ci mai degrabă căutarea...

    RăspundețiȘtergere