Enciclopedia Dacica

duminică, 18 martie 2012

Între Pământ şi Cer



  Între pământ şi cer suntem noi, oamenii. Cu vise şi cu neîmpliniri. Unii dintre noi ies din rând. În bine sau în rău. 
Câţiva se detaşează prin nobleţea interioară şi devin părţi ale Lui. În copilărie, în satul meu erau doi preoţi. Atunci auzeam părinţii şi fraţii vorbind neplăcut despre ei. Acum aud şi alte persoane din satul meu vorbind ne-frumos tot despre ei... Nici casele lor nu mai există...
  Încă din clasele primare a venit în sat părintele Ion. Acum este bătrân, venerabil, dar acelaşi OM,  salută şi răspunde la salut, se opreşte şi schimbă cuvinte cu toată lumea, niciodată nu a primit bani pentru atributiile vieţii sale de păstor, ajută bătrânii şi neputiincioşii, vine la bolnavi la orice oră din zi şi din noapte, duce bolnavii la medic cu maşina personală... Poate fi văzut în curtea casei mânuind furcoiul sau alte unelte.
Dar nu despre părintele Ion voiam să vorbesc.
  Un vecin (chiar vecin de gard) a ajuns militar de carieră. Jucam fotbal in copilărie şi cu el şi cu tatăl lui (Dumnezeu să îl ierte), ori alte prostii ale copilăriei. Mulţi ani venea acasă în uniforma militară. Un om blând, cu vorba de catifea și ochii precum tăurile. Stăteam de vorbă. Amintiri.
  A părăsit cariera militară pentru că viaţa era dură. A urmat teologia, acum e preot. Vine acasă tot în "uniformă"...  Stăm de vorbă, el imi zice pe nume, eu îi zic "părinte", el are tendinţa de a-şi pleca privirea, într-o sfioşenie înălţătoare...
Între pământ şi cer...



Părinte, unde să te caut şi pentru ce te-ascunzi mereu ?!...
Pe urma ta în brazda vieţii alerg de la-nceputul lumii...
Cu hidrele în fundul mării, cu viermii orbi în noaptea humii,
Cu şerpii... m-am târât alături. Apoi m-am înălţat cu greu...
De-am zăbovit atât pe cale, tu ştii, de la-nceputul lumii,
De-a lungul vieţilor, pe tine te caut doar, Părinte-al meu!
Ce slab mă surghiunişi şi totuşi prin ce adâncuri am trecut;
În ce-ntrupări, ca-n nişte temniţi, încătuşat am stat, Părinte!
Prin ce ocoluri dureroase am străbătut mai înainte,
Cu ce puteri infricoşate m-am măsurat cum m-am născut!
Şi nu ştiam ce va să-ntâmpin de fac un pas mai înainte.
Ci singur spintecai noianul îngrozitorului trecut.
E drept că, după atâta trudă, azi sunt puternic şi bogat...
Ca-ntr-un ogor rodit-a-n mine, sporind, sămânţa nemuririi;
Ce-mi răsădişi pentru vecie când m-ai zvârlit în matca firii...
În suflet astăzi port o holdă, un lan întreg îmbelşugat,
Şi lutul sterp de-odinioară e plin de rodul nemuririi...
Părinte, unde ţi-e grânarul şi când porneşti la secerat?!
(Nu știu cine e autorul)


2 comentarii:

  1. Neliniștile tale au un fel de căldură cuminte, este haina sub a cărei căldură am crescut noi, toți copiii de la țară.
    O copilărie frumoasă, deși viața nu era deloc ușoară.
    Da, între cer și pământ,lumea își ducea rosturile ei.
    Sufletul era parcă la vedere. Ca și cum ar fi fost păstrat în palmă.

    http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/12/maine-fara-ieri.html

    RăspundețiȘtergere
  2. "Sufletul era parcă la vedere. Ca și cum ar fi fost păstrat în palmă."

    Ma inclin!

    RăspundețiȘtergere