Întoarcerea

15 iunie, ziua în care s-a întors în păduri...

O imagine asupra eternitătii

Lui Eminescu tînăr

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Cîmpul tăindu-l pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegînd.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave !
Soarele a izbucnit peste lume strigînd.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vînt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele cîmpului.

Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfîrşitele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvîrl, pe-amîndouă,
să-l întîmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave !

Soarele saltă din lucruri, strigînd
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întîmpină, ave !
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vînt.

Nichita Stanescu

Şi   moştenirea

UN SFÎNT

Un pom, dacă îi tai un braţ,
Îşi creşte un altul dintr-un mugure nou,
Şi dacă îi tai o rădăcină,
O altă rădăcină se va întinde în locul ei,
Şi dacă îi înnozi ramurile,
Ele vor continua să înflorească înnodate,
Şi, dacă îi iei fructele,
El va face altele pe care ţi le va oferi...
Un pom este un sfînt,
Care nu poate fi umilit,
Pentru că umilinţa se cuprinde
În noţiunea de sfinţenie.
Şi un luptător
Care nu poate fi înfrînt.
Pentru că înfrîngerea se cuprinde
În noţiunea de luptă,
Aşa cum sămînţa se cuprinde în pom
Şi pomul în veşnicie.

Ana Blandiana