Autobiografie

SATUL
__________
Locul unde nu se întâmplau minuni. Pentru că ele coexistau. Cu satul. Cu albinele lui, ca niște oameni mărunti, ghemuiți, șlefuiți de trudă, dar având sub sprâncene universuri și sub tălpi eternitatea...
Ce este satul?
Este o ființă fabuloasă, cu umerii pe dealul de nisip, cu gleznele mângâiate de stuful din luncă...
Pietre nestemate îi îmbogățesc strălucirea tainică: școala, biserica, primăria, casa preotului, căminul cultural, dar și  “casa nebunului”, văzută mereu de pe partea cealaltă a străzii, cu frică și curiozitate fără sfârșit...
Ființa asta fără chip are mii de chipuri... Frumoase ca fetele crude, stimate ca femeile, ghemuite ca bătrânele, semețe ca salcâmii, umile ca troscotul...
Și ce transformări permanente în nemișcarea cosmică! Satul a început ca un pâlc de case, înconjurat de miriști, de vânturi tăioase și de oi împrăștiate ziua și adunate de amurguri...
Apoi s-a lungit, s-a lățit, răspunzând soarelui din reflexii ale acoperișurilor de tablă albă, dupa ani de "căciuli" de paie cu vrăbii și streșini cu rândunele...