Autobiografie

SATUL
__________
Locul unde nu se întâmpla minuni. Pentru că ele coexistă. Cu satul. Cu albinele lui, ca niște oameni mărunti, ghemuiți, slefuiți, dar având sub sprâncene universuri și sub tălpi eternitatea...
Ce este satul?
Este o ființă fabuloasă, cu umerii pe dealul de nisip, cu gleznele mângâiate de stuful bălților...
Pietre nestemate îi îmbogățesc strălucirea tainică: școala, biserica, primăria, casa preotului, căminul cultural, dar și  “casa nebunului”, văzută mereu de pe partea cealaltă a străzii, cu frica și curiozitate fără sfârșit...
Fiinta asta fara chip are mii de chipuri... Frumoase ca fetele crude, stimate ca femeile, ghemuite ca batranele, semete ca salcamii, umile ca troscotul...
Si ce transformari permanente in nemiscarea cosmica! Satul a inceput ca un palc de case, inconjurat de miristi, de vanturi taioase si oi imprastiate ziua si adunate de amurguri...
Apoi s-a lungit, s-a latit, raspunzand obraznic soarelui din reflexii ale acoperisurilor de tabla alba, dupa ani de acoperisuri de paie cu vrabii sau de stuf cu randunele...