În preajma sărbătorilor

  În satul meu era mai simplu. O singură odaie, timp de iarnă. O lampă cu gaz prinsă de un cui în perete, la mijlocul lui, să fie lumină peste tot... Mama se învârtea in jurul plitei, mestecând prin oale, săltând capacele sub care erau ținuți prizonieri balauri înfricoșători, care șuierau și aruncau aburi pe nări de câte ori aveau ocazia... Mai adăuga ceva, mai scotea ceva, murmurând descântece sau vrăji, niciodata nu am știut... De sub oale ițeau limbi subțri, roșietice, croind pe tavan arabescuri amețitoare de aur înflăcărat, și plita era în întregimea ei altarul magic al mamei, unde zilnic se făceau sau desfăceau tainele casei...
  Tata croia cojoace din piei de oaie, cu gesturi largi, îmvârtind și răsucind blănuri mai albe sau mai sure, maronii sau bălțate, micuțe sau uriașe, cât pentru Sfarmă-piatră... Noi eram împrăștiați prin cele două paturi, care cu abecedarul, care cu caietul de teme, cu ochii cu diagonala de un țol, absorbind imagini, vise, gesturi și culori. Când ultima carte de școală se închidea, apăreau poveștile, călătoriile, războaiele și domnițele pe la creneluri. Încet, încet, cobora liniștea din tavan, ca un păianjen pe firul timpului... Difuzorul se culca și el, cu promisiunea de a fi primul treaz mâine. Respirația ușoară a somnului se întindea prin cameră, lăsând de veghe fața prelungă și tristă a icoanei, deasupra unui sâmbure de lumină primit de la pitici, probabil, pentru că era prea mic și nu se stingea niciodată...
Doar câinele patrula prin ger, spunând pe limba lui că "e liniște în cetate", bucuros că nu trebuia să poarte și felinar, luna cât mămăliga de sărbători fiindu-i tovarăș de nădejde...
  Satul dormea, răstignit pe coasta de nisip, străjuit de copaci pietroși, visând la sărbătorile de iarnă…