Noapte de decembrie

Încerc să scriu o poezie; e tot decembrie, e noapte.

Parcă îl văd pe Macedonski umblând prin cameră și-n șoapte

Se tot căznește să-mi explice că el a scris acel rondel

Despre poetul ce se pierde în ternul, micul orășel.

Și nici emir nu sunt, degeaba ridic în slăvi această țară,

Cugiria, de parcă-i Raiul lipit de blocul cu o scară!

- Maestre, zic cu vocea stinsă, uimit de-așa tovărășie,

Emir nu sunt, decembre este, și noaptea... ar putea să fie

Cumplita "Noapte" ce ai scris-o, o noapte înspăimântătoare

Egală-n orișice criteriu cu-orice poem numit "Scrisoare"?

Parcă te văd, poet de geniu, cum stai în beznă, trist și ud,

Privind cu multă-nfiorare cum trece propriu-ți coșciug...

- Și care-i, taică, legătura între ce-am scris în veac trecut

Și timpul tău? Că tu ai plasmă și internet și te-am văzut

Vorbind la drăcăria aia ce-o ții lipită de ureche

Că îmi venea să chem salvarea, păreai așa... lovit de streche!

Eu eram trist și eram singur, nu mai aveam lemne de foc,

Mă întrecuse Eminescu, eram lovit de nenoroc!

Dar tu? Orașu-i plin de oameni, de crâșme, de femei ce vor

Numai iubire și-armonie, cuvinte tandre și de dor,

E totul amplă fericire și-mi este clar că ești nebun!

Aruncă tu acum caietul și-ascultă sfatul meu cel bun

Și ieși afară, ieși în stradă că Raiul este-aici, la poartă!

Mă uit la el... Mă uit la mine... Îmi vine să-l apuc de-o toartă

Și să-l arunc pe geamul ce dă-nspre noaptea ca de smoală;

Îl iau de guler, pumnu-n barbă și îl întreb fără sfială:

- Maestre, tu, egal cu Geniul fără egal din Ipotești,

Să-mi spui acum, dar fără fițe, pe facebook cum te denumești?

Că între ce îmi spui matale cum c-ar fi lumea ideală

Și oamenii-ntâlniți în cale e-o diferență colosală!

Ce eleganță? Bunătate? Vorbești de romantism, acum?

Păi toate astea-s doar pe facebook! Cum dai în stradă - pufff! doar fum...

E-așa o luptă pe ciolane, pe funcții mari și pe arginți

Că-n comparație cu astăzi și canibalii păreau sfinți!

Măcar barbarii erau simpli, o bâtă-n mână, pieptul scos!

Acuma-i totul șmecherie, e schema "Toma Alimoș"!

Zâmbești și-n stânga ții ghinarsul și spui ce multe tu ai face

Da-n dreapta ce o ții la spate ai brișca pentru spart torace

Și ai s-o-nvârți cu o plăcere nedemnă de o vreme-n care

Am disecat adânc atomul și am trimis roboți în soare!

Și încă nu-i nimic, ascultă, eu cred că este mult mai rău

Ca-n noaptea-n care te văzuseși cum erai aruncat în hău!

Sunt viu! Mă mișc, mănânc, dau like-uri și am dyastola cam mare,

Mă plimb pe dealuri, miros iarba, mijesc, așa, un ochi în soare,

Dar când mă-ntorc în citadela pe care o iubesc atât

Și mă-ntâlnesc cu oarecine, îmi vine-așa un nod în gât

Că-ndată-mi iese înainte, mă pupă și mă-mbrățișează

Și-mi spune că sunt o valoare și cât de mult m-apreciază!

- Și asta-i rău? zice Maestrul, fixând monoclul bine-n ochi.

- Păi asta-ntreb și eu, că-mi pare că treaba mere-așa, prin gropi,

Că doar pe mort îl zici de bine și spui ce mult l-ai admirat

Când tu, de fapt, fără odihnă l-ai tot bârfit și l-ai săpat!

- No, stai că-i bine! Chiar că-i bine! Să fie bârfa cât mai lungă

Și doamna cea cu glugă neagră în veci n-o să te mai ajungă!

Știi ce? Ia scoate sticla aia ce-o ții ascunsă-n șifonier,

Că-ndată e Revelionul și hai să bem afară,-n ger,

Așa e Lumea, doar o curvă ce se preface că valsează

Când ea, de fapt, își mușcă buza și se oftică și oftează

Când vede că îți vezi de cale. Păstrează-ți jarul din cuvinte

Și mergi spre cerul ce se-aprinde în curcubeie, înainte!

- Maestre, noaptea asta este o noapte scoasă din ghioc!

- Ei, vezi? Hai, scoate sticla aia! Hai la mulți ani și mult noroc!

Trei poezii

  Ne-am cunoscut întâmplător, rătăcind pe neștiutele căi ale vieții. E un împătimit al versurilor, având crestate pe toc multe semne amintitoare de dueluri în care a rămas în picioare!

  Poezia e de o melancolie lungă, înceată, aș spune ardelenească. Simplitatea vieții de la țară, din copilărie, este redată ca într-o rugăciune, ca într-un pomelnic, mai exact, într-o înșiruire duioasă a tablourilor rămase pe retină. Este o închinare în fața trecutului, o uimire tăcută în fața conștientizării risipirii în neant...

CRĂCIUNUL FIULUI RĂTĂCITOR

Aș porni să colind, peste dealuri, hai-hui,
Aș deschide, acasă, și poarta și tinda,
Dar în satul natal tata nu-i, mama nu-i,
N-are cine, la geam, să-mi asculte colinda.

Tata nu-i să-mi mai pună o dată-n pahar,
Mama nu-i să mă-mbie din nou cu sarmale,
Este gol, prăbușit și bătrânul hambar,
Iar ograda pustie m-ar umple de jale.

Nu sunt vaci, nu sunt oi, nu sunt porci, nici găini,
În cuptor n-are cine o pâine să facă,
Gardu-i rupt, podu-i rupt și vecinii străini,
Chiar fântâna din curte, de-o vreme, e seacă.

Nici în pod, peste grinzi, nu atârnă cârnați,
Către pivniță scara cea veche-i oloagă,
Nu-s în vasele-adânci castraveții murați,
Din butoaiele vechi a rămas doar o doagă.

Nici zăpadă nu-i azi prin grădini și pe drum,
Nu-s copiii cu sănii pe deal să exulte,
Aș porni cu colindul spre casă, acum,
Dar acum e târziu, n-are cine s-asculte...

Petru Ioan Garda
 https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2061979820527335&set=a.449413588450641&type=3&theater

 Lipsă de modestie sau nu, am simțit asemănarea cu poezia domnului Garda! Nici gând de comparație, e doar un fel de playlist cu temă, în poezia de mai jos fiind tot melancolie, dar nu contemplativă ci condensată în tulburare, o tulburare în pragul răzvrătirii! Parcă e un fel de crescendo, iar prezența icoanelor ori a arhanghelilor nu e acceptarea prezentului, prosternare, ci conștientizarea că dacă acum nu se poate face aproape nimic, există și vremea judecății!

Mâhniri
(antifestivism)

Stăm toți în jurul mesei. O mămăligă care
Abia se vede-n aburi e singura mâncare.
O feliază tata cu ața de fitil
Și apoi ne îmbie c-un ritual umil.

Dinspre icoană, șoaptă și mângâiere vine:
Când îți iubești copiii, tu mă iubești pe Mine!

Ne strigă iar vecina, e-acolo, la pârleaz;
Basmaua-i dezlegată și-i cade pe obraz.
În brațe, o ulcică cu lapte proaspăt, cald.
Din ochii mamei, lacrimi rotunde, rare, cad.

Din candelă se-nalță lumină-n raze line:
Când îți ajuți vecinii, tu te ajuți pe tine!

Aseară, la culcare, vorbea la difuzor
Despre țăranii care lucrează pe ogor.
“Ei sunt mândria țării!”, rostea crainicul, tare,
Dar când te uiți în curte, e gol în porumbare...

Arhanghelii fac roată și spun că nu-i de bine:
Când nu-ți respecți poporul, urgie neagră vine!

Degeaba ni-s eroii prin basme colorate,
Mari domnitori sunt poze prin cărțile uitate.
Acum e-o-nvălmășeală de hoți și agramați,
Partidele – o șleahtă de lacomi desfrânați.

Vom fi ce-am fost odată? Ce vreme rea-i afară...
Când nu-ți respecți strămoșii, e vai și-amar de Țară!

Vasile Dumitru
 https://www.facebook.com/groups/1898322107145298/permalink/2155290301448476/

  Trio-ul se încheie cu o altă poezie devenită bornă în memoria mea, o poezie a convulsiilor interioare, aceeaşi poezie a neputinţei în faţa singurătăţii, abordată cu scrâşnete, cu zvârcolire laocoonică, cedare în faţa implacabilului!

Nesomn marin

"Pe ţărmul pustiului, astăzi, deşi nu-i o zi oarecare,

se seamănă-n neştire nisip ca într-o zi lucrătoare.

Maşini din oţeluri speciale asudă de-atâta efort.

Rugina se-ntinde prin colţuri şi scârţâie noaptea în port.

Pe străzi, pe plaje şi-n aer miroase a peşte stricat.

Un iz de foame şi silă loveşte adânc în stomac.

De geamul ferestrelor mate se frâng pornitele zboruri.

În cercul restrâns al cabinei se-mpart la-ntâmplare onoruri.

Pe ziduri şi uşi de localuri citim: Angajăm marinari!

Dar oamenii trec mai departe, cu treburi sau simpli hoinari.

Plecarea în larg se amână. Tereştrii au o dilemă:

Să pleci pe-o asemenea vreme? Dacă-ntâlneşti vreo sirenă?

Priviri către boltă se-ndreaptă, dar liftul spre cer e defect.

Radarul, tot timpul la pândă, raportează orice suspect.

S-a strâmbat catargul dreptăţii şi-i gata să cadă în mare.

S-a găsit lângă el aruncat un spart colac de salvare.

Scafadru încercat, raţiunea, s-a dus şi ea în afund:

Doar bule de aer şi spume sunt semne în jocu-i fecund.

Coşmarul nu are trezire nici dacă ochii se-nchid.

Spectrul pare fantastic: moluşte tot urcă pe zid.

Când pe-ascuns şi cu jind priveşti să te rogi către stele

Nisipul intră în guri, în ochi şi-n visele grele.

Din larg, din adânc şi din vânt se-aude prelung uruitul.

E leit-motivul pierzării: sfârşit nesfârşit e sfârşitul!

Pe ţărmul pustiului, astăzi, deşi e iar sărbătoare,

recolta nisipului creşte ca într-o zi lucrătoare."

Mihai Ciupercescu

Roma - la strada

  Oare o mai fi scris cineva despre Roma? Te pomenești că eu sunt primul! Oricum, o să scriu "ca și cum", nu? Și cum nu cunosc Roma (nu mă refer la ceea ce am citit prin istorie, prin cărți gen Ben Hur sau alte romane, ori ce am văzut pe la televizor, pentru că dacă nu calci cu talpa trotuarele ei NU POȚI spune că o știi), am să vorbesc despre persoanele care m-au condus prin acest uluitor loc. Și ce am văzut de lângă ele!

La strada, noaptea
****************

  Cum ziceam, nici n-am apucat să-mi pun papucii lângă patul din vila în care am fost cazați și a sunat goarna!

- Haideți să vedem orașul, zice Lucia. Știu, veniți de departe, știu, sunteți obosiți, dar și eu vin de departe și vreau să văd și eu orașul! Și nu o să mai avem ocazia, că mâine e o zi foarte încărcată, apoi veți fi cu nasul în telefoane, să vedeți ce curse aveți spre acasă! Hai, mai repede!

  Nu am să-i fac portretul Luciei, deși a fost gazdă, pentru că dacă spun că e ca o zvârlugă, nu are stare, că e așa și pe dincolo, intru la bănuieli! Eu! Pentru că atunci nu am văzut-o, nu pentru că era seară ci pentru că era mereu ascunsă în spatele unei perdele de vorbe! Ne-a vorbit despre Cenaclul de la Roma, despre cât s-a muncit pentru organizarea Turnirului, despre neobositul Valeriu, despre colegele ei minunate, despre... și despre.... da, și despre! Că nu se putea să nu ne spună, nu?

  Oricum, seara era umedă, caldarâmul strălucea, luminile radiau, atmosfera caldă, dialogul rapid, spumos, continuu și Roma - o minune! 

  S-o spun pe-aia dreaptă, nu am văzut multe clădiri care să mă dea pe spate (clădiri, nu monumente), dar la fiecare interescție de străzi ori în fiecare piațetă erau ba un obelisc, ba o fântână, ba un grup statuar! Un muzeu în aer liber, întreg orașul!

 Copacii ăștia m-au înebunit! Parcă vedeam peisaj din Africa, nu din Italia!

 - "Salutare, umbră veche"!
- Ave! Tu unde-ai făcut armata?
- Eh, mai la nord, dincolo de Istru.
- Aaaa, ești dintre bărboșii ăia care ne dădeau la gioale prin Dinogeția?
- Da, dar nici voi n-ați fost mai slabi, ne-ați rupt coastele la Tapae...

- Hai, Vasile, lasă sporovăiala, merem la pizza! a stricat Lucia dialogul...

Biroul vamal, ghișeul de verificare a CNP-ului. A ieșit bine!

  He, he! De milioane și patronul și "băiatul" din stradă, care făcea reclamă localului! Băiatul era albanez, dar avea soția din Moldova, a început să laude sarmalele! Oricum, pizza a fost fabuloasă, berea - la fel! Bere artizanală, o lăuda patronul! Măriți poza, dacă sunteți curioși!

  A, da, și Lucia nu a tăcut deloc!

Fontana di Trevi, mult după miezul nopții!

Dacă nu se întâmplă ce mi-am dorit, cer caietul de sugestii și reclamații! Am zis!

În sfârșit, a recunoscut! El e modelul după care sculptorul a realizat statuia!

La strada - ziua
*************

  Ziua plecării. Dintre bărbații participanți la Turnir, am rămas singurul supraviețuitor. Dimineața, vila e luată cu asalt de o trupă de amazoane, două la număr! Ne-au aliniat, ne-au verificat bagajele, buletinele, două-trei întrebări-capcană, să vadă dacă nu suntem spioni mascați în poeți după care ne-au scos în stradă!

  Cum să vă spun, eram hiper-atent, voiam să scap cu viață, așa că eram cu ochii pe doamna blondă! Blondă și cu ochi albaștri, ceva gen Bette Davis eyes! Nu avea stare, vorbea, voia să alergăm, să vedem aia, și aia, neapărat și aia, și toate, dacă se poate! Elena Lisa, da, ați recunoscut-o!

 

  Doamna brunetă, doamna Teodora, mai retrasă, mai tăcută, dar nu vă lăsați înșelați de aparențe, așa sunt amazoancele de top! Întâi de studiază, apoi atacă și ești praf! Ascultați și spuneți dacă nu am dreptate!

Incredibil, dar adevărat! Spectacol de mare clasă în stradă! Doamnelor, mă înclin!

Pornim să hălăduim.

  Îmi plac planurile bine puse la punct! Hărți, schițe ale orașului, trasee, distanțe, planificarea timpului pe fiecare tronson, inclusiv numărul de fotografii permis șiii... începem cu o cafea! Uf, gata, m-am relaxat! Credeam că o să fie un marș milităresc!

  E, ziua este altă poveste! Farmecul nopții este înlocuit cu frumusețea detaliilor și cu grandoarea monumentelor!

Gata, ne întoarcem la mașină!

 

  Ultimul popas, înainte de taxiul spre Fiumicino. Nu am scris foarte mult pentru că nu găsesc expresii în care să cuprind emoția mea în fața unei asemenea măreții, voioșia grupului, atenția și grija Elenei și Teodorei pentru a vedea cât mai mult, mulțimea de oameni de pe stradă, mulțimea de artiști ai străzii, clădirile care m-au așteptat două milenii să le văd...

  Mulțumesc, Elena, mulțumesc, Teodora, mulțumesc, Lucia! Fără voi, aș fi trecut prin Roma ca acceleratul prin Șibot! Fără voi nu aș fi văzut "la strada", adevărata față a orașului, fără voi aș fi văzut doar niște ilustrate (sau "pietroaie", cum zice Barbu). Simt că m-am întors de la Roma cu o mie de prieteni! 

  Admirație, recunoștință, respect!