Ne-am cunoscut întâmplător, rătăcind pe neștiutele căi ale vieții. E un împătimit al versurilor, având crestate pe toc multe semne amintitoare de dueluri în care a rămas în picioare!
Poezia e de o melancolie lungă, înceată, aș spune ardelenească. Simplitatea vieții de la țară, din copilărie, este redată ca într-o rugăciune, ca într-un pomelnic, mai exact, într-o înșiruire duioasă a tablourilor rămase pe retină. Este o închinare în fața trecutului, o uimire tăcută în fața conștientizării risipirii în neant...
CRĂCIUNUL FIULUI RĂTĂCITOR
Aș porni să colind, peste dealuri, hai-hui,
Aș deschide, acasă, și poarta și tinda,
Dar în satul natal tata nu-i, mama nu-i,
N-are cine, la geam, să-mi asculte colinda.
Tata nu-i să-mi mai pună o dată-n pahar,
Mama nu-i să mă-mbie din nou cu sarmale,
Este gol, prăbușit și bătrânul hambar,
Iar ograda pustie m-ar umple de jale.
Nu sunt vaci, nu sunt oi, nu sunt porci, nici găini,
În cuptor n-are cine o pâine să facă,
Gardu-i rupt, podu-i rupt și vecinii străini,
Chiar fântâna din curte, de-o vreme, e seacă.
Nici în pod, peste grinzi, nu atârnă cârnați,
Către pivniță scara cea veche-i oloagă,
Nu-s în vasele-adânci castraveții murați,
Din butoaiele vechi a rămas doar o doagă.
Nici zăpadă nu-i azi prin grădini și pe drum,
Nu-s copiii cu sănii pe deal să exulte,
Aș porni cu colindul spre casă, acum,
Dar acum e târziu, n-are cine s-asculte...
Petru Ioan Garda
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2061979820527335&set=a.449413588450641&type=3&theater
Mâhniri
(antifestivism)
Stăm toți în jurul mesei. O mămăligă care
Abia se vede-n aburi e singura mâncare.
O feliază tata cu ața de fitil
Și apoi ne îmbie c-un ritual umil.
Vasile Dumitru
https://www.facebook.com/groups/1898322107145298/permalink/2155290301448476/
Trio-ul se încheie cu o altă poezie devenită bornă în memoria mea, o poezie a convulsiilor interioare, aceeaşi poezie a neputinţei în faţa singurătăţii, abordată cu scrâşnete, cu zvârcolire laocoonică, cedare în faţa implacabilului!
Mama nu-i să mă-mbie din nou cu sarmale,
Este gol, prăbușit și bătrânul hambar,
Iar ograda pustie m-ar umple de jale.
Nu sunt vaci, nu sunt oi, nu sunt porci, nici găini,
În cuptor n-are cine o pâine să facă,
Gardu-i rupt, podu-i rupt și vecinii străini,
Chiar fântâna din curte, de-o vreme, e seacă.
Nici în pod, peste grinzi, nu atârnă cârnați,
Către pivniță scara cea veche-i oloagă,
Nu-s în vasele-adânci castraveții murați,
Din butoaiele vechi a rămas doar o doagă.
Nici zăpadă nu-i azi prin grădini și pe drum,
Nu-s copiii cu sănii pe deal să exulte,
Aș porni cu colindul spre casă, acum,
Dar acum e târziu, n-are cine s-asculte...
Petru Ioan Garda
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2061979820527335&set=a.449413588450641&type=3&theater
Lipsă de modestie sau nu, am simțit asemănarea cu poezia domnului Garda! Nici gând de comparație, e doar un fel de playlist cu temă, în poezia de mai jos fiind tot melancolie, dar nu contemplativă ci condensată în tulburare, o tulburare în pragul răzvrătirii! Parcă e un fel de crescendo, iar prezența icoanelor ori a arhanghelilor nu e acceptarea prezentului, prosternare, ci conștientizarea că dacă acum nu se poate face aproape nimic, există și vremea judecății!
(antifestivism)
Stăm toți în jurul mesei. O mămăligă care
Abia se vede-n aburi e singura mâncare.
O feliază tata cu ața de fitil
Și apoi ne îmbie c-un ritual umil.
Dinspre icoană, șoaptă și mângâiere vine:
Când îți iubești copiii, tu mă iubești pe Mine!
Ne strigă iar vecina, e-acolo, la pârleaz;
Basmaua-i dezlegată și-i cade pe obraz.
În brațe, o ulcică cu lapte proaspăt, cald.
Din ochii mamei, lacrimi rotunde, rare, cad.
Din candelă se-nalță lumină-n raze line:
Când îți ajuți vecinii, tu te ajuți pe tine!
Aseară, la culcare, vorbea la difuzor
Despre țăranii care lucrează pe ogor.
“Ei sunt mândria țării!”, rostea crainicul, tare,
Dar când te uiți în curte, e gol în porumbare...
Arhanghelii fac roată și spun că nu-i de bine:
Când nu-ți respecți poporul, urgie neagră vine!
Degeaba ni-s eroii prin basme colorate,
Mari domnitori sunt poze prin cărțile uitate.
Acum e-o-nvălmășeală de hoți și agramați,
Partidele – o șleahtă de lacomi desfrânați.
Vom fi ce-am fost odată? Ce vreme rea-i afară...
Când nu-ți respecți strămoșii, e vai și-amar de Țară!
Când îți iubești copiii, tu mă iubești pe Mine!
Ne strigă iar vecina, e-acolo, la pârleaz;
Basmaua-i dezlegată și-i cade pe obraz.
În brațe, o ulcică cu lapte proaspăt, cald.
Din ochii mamei, lacrimi rotunde, rare, cad.
Din candelă se-nalță lumină-n raze line:
Când îți ajuți vecinii, tu te ajuți pe tine!
Aseară, la culcare, vorbea la difuzor
Despre țăranii care lucrează pe ogor.
“Ei sunt mândria țării!”, rostea crainicul, tare,
Dar când te uiți în curte, e gol în porumbare...
Arhanghelii fac roată și spun că nu-i de bine:
Când nu-ți respecți poporul, urgie neagră vine!
Degeaba ni-s eroii prin basme colorate,
Mari domnitori sunt poze prin cărțile uitate.
Acum e-o-nvălmășeală de hoți și agramați,
Partidele – o șleahtă de lacomi desfrânați.
Vom fi ce-am fost odată? Ce vreme rea-i afară...
Când nu-ți respecți strămoșii, e vai și-amar de Țară!
Vasile Dumitru
https://www.facebook.com/groups/1898322107145298/permalink/2155290301448476/
Trio-ul se încheie cu o altă poezie devenită bornă în memoria mea, o poezie a convulsiilor interioare, aceeaşi poezie a neputinţei în faţa singurătăţii, abordată cu scrâşnete, cu zvârcolire laocoonică, cedare în faţa implacabilului!
Nesomn marin
"Pe ţărmul pustiului, astăzi, deşi nu-i o zi oarecare,
se seamănă-n neştire nisip ca într-o zi lucrătoare.
Maşini din oţeluri speciale asudă de-atâta efort.
Rugina se-ntinde prin colţuri şi scârţâie noaptea în port.
Pe străzi, pe plaje şi-n aer miroase a peşte stricat.
Un iz de foame şi silă loveşte adânc în stomac.
De geamul ferestrelor mate se frâng pornitele zboruri.
În cercul restrâns al cabinei se-mpart la-ntâmplare onoruri.
Pe ziduri şi uşi de localuri citim: Angajăm marinari!
Dar oamenii trec mai departe, cu treburi sau simpli hoinari.
Plecarea în larg se amână. Tereştrii au o dilemă:
Să pleci pe-o asemenea vreme? Dacă-ntâlneşti vreo sirenă?
Priviri către boltă se-ndreaptă, dar liftul spre cer e defect.
Radarul, tot timpul la pândă, raportează orice suspect.
S-a strâmbat catargul dreptăţii şi-i gata să cadă în mare.
S-a găsit lângă el aruncat un spart colac de salvare.
Scafadru încercat, raţiunea, s-a dus şi ea în afund:
Doar bule de aer şi spume sunt semne în jocu-i fecund.
Coşmarul nu are trezire nici dacă ochii se-nchid.
Spectrul pare fantastic: moluşte tot urcă pe zid.
Când pe-ascuns şi cu jind priveşti să te rogi către stele
Nisipul intră în guri, în ochi şi-n visele grele.
Din larg, din adânc şi din vânt se-aude prelung uruitul.
E leit-motivul pierzării: sfârşit nesfârşit e sfârşitul!
Pe ţărmul pustiului, astăzi, deşi e iar sărbătoare,
recolta nisipului creşte ca într-o zi lucrătoare."
Mihai Ciupercescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu