Recidivistul

Nu numai că "am furat iar", dar am furat din aceeaşi pagină!
Păgubaşa!

În oraşul meu nimeni nu trezea noaptea 

am văzut

un infirm cânta la tobe
cu picioarele
bum bum
inima lui ascunsă în degete

alt om îngheţat pe o bancă
lângă câinele lui învelit caraghios cu un cojoc
lacrimile nu pot topi moartea.

o balerină în jurul iubitului
cârja ei graţioasă făcea tăcerea spectatorilor
să aplaude

am mai văzut că libertatea se strigă cu sufletul în stradă
şi dreptul la speranţă nu îl poate fura nimeni
de aceea caut frumuseţea asta ciudată
diformă şi respingătoare ca o floare de nufăr
în mijlocul mlaştinii

doar aşa o să mă pot vindeca
de atâta întuneric.

Nicio poezie citită în ultimul timp nu m-a impresionat ca aceasta! 
În "ordinea valorică", poeziile întâlnite pe bloguri şi care mi-au îngenunchiat sufletul sunt:
"Colind cu stea"
"Nesomn marin" 
"Nebunul"
şi aceasta! 

 Poezia începe cu solemnitatea-uimirea unui început de drum, unui apostolat, "am văzut", şi se enumeră "evangheliile" care măsoară distanţa dintre miracol şi insignifiant...
Câti dintre noi am vedea într-un infirm nu "cerşetorul" ci neînfrântul, cel ce încearcă să transmită ritmul inimii sale în ciuda handicapului fizic? Să mai citim odată... chiar ne oprim la handicapul fizic?

 Tabloul doi pare o reluare modernă a "popularului" mesaj "din bucata mea de pâine", dar reanalizând  vedem că imaginea sămănătoristă din melodie aici e înlocuită de sacrificiul de sine, de mâna întinsă celui mai slab, chiar dacă ne dăruim "ultimii bănuţi"...

 Tabloul trei, o sumă de contraste: balerină-cârjă, carjă-graţioasă, tăcere-aplauze... este un poem de dragoste, pentru că dragostea învinge, şi este un reportaj brut, contrastele dominând viaţa aceasta...

 Tabloul patru începe ca un protest în piaţa Universităţii şi se încheie cu un recviem pentru viaţa,  un recviem, da, pentru că frumosul a murit, într-o lume fară reguli, într-o lume "vox populi - vox derbedeii" frumosul e anormal, e considerat hidos şi categorisit ca atare, diform, respingător...
Nufarul este ca floarea de pe şantul ocnei lui Raskolnikov, simbolul izbânzii, renaşterii...

 Finalul este opusul titlului, dacă acesta anunţa monotonia existenţei, lipsa revoltei împotriva non-sensului, finalul este ca nufărul!