Bărăganul

"Ascultați.

              ... E sara-naltă și e Bărăganu-ntins,

Presărat cu mii de stele, luminat de foc nestins,

În sătucuri caii-n grajduri mișcă nările pristoale,

Ies copilele la poartă, svelte, cu picere goale

Și le arde spuza nopții , și așteaptă-un Sburător...

Ceriul tot se strânge-n luciu pă un pântec de ulcior.

O troiță strâmbă-n gura uliței își bate cuie

Hristul schilav, gol, cu pielea ofilită și verzuie,

Ce n-a izbăvit pe nimeni, ce nu s-a întors nicicând.

Boii-n staul le lucește coarnele. Tot rumegând,

Ei pân ușa-ntredeschisă montgolferul au zărit

Lunecând pe mări de stele spre cometul nesfârșit.

Se vor fi mirat în sine? De nimic ei nu se miră:

Nu și-au clătinat un deget coarnele, ciudată liră,

Când în iesle prunc în fașă, dolofan, au oblicit.

Când și când, un câine galben urlă,-n beznă învălit.

Prin bordeie, câte-un candel a mijit cu-n strop dă aur

O bucată de perete, o icoană cu-n balaur

Și cu-n călăreț: Sân-Gheorghe, plătoșat și-nțepenit.

Dorm țeranul și femeia în tăcerea ca de schit.

Totul doar a lut miroasă, a mormânt și a sfințire:

Preste somnul lor coboară îngerii în patrafire,

Maica Domnului pe tavă le aduce un păhar

Încrustat cu bani de aur și cu ochiuri dă cleștar,

Dă dân care ia agheasmă, stropi mărunți pe vârf de deget

Și le unge pleoape triste pe subt care vise preget,

Și același vis dodată sufletul le-a-nfiorat:

Sunt în rai și mână-n mână șed subt mărul cel rotat."

Levantul (fragment), Mircea Cărtărescu