Cea mai frumoasă

  Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste... 

(Din "Altfel trecând prin viaţă", volumul unu )

 

Ia uite-l şi p-ãsta!

"Îmi amintesc atmosfera din casã de pe vremea când trãia socrul meu.

El, Dumnezeu sã-l odihneascã, era adeseori “obosit”. Când zic “adeseori”, a se citi “zilnic”.

Cred cã el a fost una dintre dovezile vii cã alcoolul nu atacã ficatul, aşa cum se mai bârfeşte pe la colţurile…spitalelor. Şi, mai mult decât atât, el a demonstrat cã este falsã şi afirmaţia cã dacã bei mult îţi pierzi echilibrul. Pãi el ajungea acasã, inclusiv în miez de noapte, trotilat total, deşi traversa linii de tramvai şi strãbãtea strãzi neiluminate prin zone în care, din 5 în 5 metri, era câte un canal fãrã capac în care cãdeau destui copii, şi chiar şi oameni mari, ziua, în amiaza mare, darãmite noaptea. Iar acasã, de cum intra, îl întâmpina tradiţionalul “salut”: “Ia uite-l şi pe ãsta! Iar a bãut. Sã vezi ce-ncepe acuma!”. Apoi, tãbãram toţi cu gura pe el şi-l beşteleam în toate felurile, deşi, el, sãrmanul, nu începea niciodatã, nimic.

El…tãcea şi se uita la fiecare dintre noi, pe rând, încercând din priviri sã ne spunã cã el ne iubeşte. Era un om care n-a deranjat în viaţa lui nici mãcar un gândac. Aruncat pe front la 17 ani, acolo unde, dupã cum ne povestea, “trãgeam fãrã sã ştiu în cine şi de ce şi fãrã sã mã uit, doar cât scoteam puşca din tranşee şi apãsam pe trãgaci; poate trãgeam în sus!”, rãnit în picior, scãpat ca prin minune cu viaţã dupã ce a trãit pe viu expresia “sã bei apã din copita calului”, cu viaţa fugãrindu-l prin viaţã, nu era în stare sã facã rãu nici celui mai înverşunat duşman al lui. Dar, speriat de toate cele pe care nu le înţelegea şi neştiind unde sã se mai ducã şi ce sã mai facã, îşi gãsise refugiul în alcool. Nu rãnea pe nimeni, nu deranja pe nimeni. Atât doar, cã se pãcãlea pe el însuşi. Dar noi, cei de pe margine, nu puteam sã-i iertãm nimic, deşi de pe urma muncii lui beneficiam toţi.

El a plecat dintre noi. Aşa cum îl ştiu, sunt sigur cã şi de acolo, de sus, el se uitã la noi fãrã sã ne spunã nimic şi neînţelegând nici acuma ce aveam cu el tocmai noi, cei pe care el îi iubea.

Ce mi-a venit cu povestea asta, acum, la atâţia ani de când el a plecat? “Spectatoarele” mele tocmai au intrat în casã, venind de nu se ştie unde, şi, de cum au intrat, au şi exclamat: “Ia uite-l şi p-ãsta!.....”. 

Autor: Ioan Marian, Prima pagină!

Excursia...
Omnia mea mecum porto...

Fără aparat, cu un telefon "simpluţ", dar cu multă lumină...

SUNTEM ROŞII DE SOARE 


Suntem roşii de soare, roşii de sînge, roşii de dragoste,
mistuiţi în vîlvătăi, arzînd la jug, arzînd pe
rugul amurgurilor, roşii de nestare,


albaştri de lună, albaştri de ape curgătoare, albaştri
de munţi, albaştri de dor,


negri de fumul bătăliilor, de pămînt, de arsură de mină
unde ne-a orbit întunericul, de silă şi de supunere,
de blestem, de moarte, de cîte ni se pun în spate
fără să fim întrebaţi,
de noroi, de Apocalipsa zilei de apoi.,


suntem verzi de iarbă, de ochii Zeiţei care ne-au trădat,
de cărare, de pădurile pe care le purtam în spinare,
de haiducie, de pofta de-a
zburda din copilărie, pe cînd lumea era
mică şi nu era atîta grabă de-alergare
şi-atîta treabă şi omul mai
stătea pe lîngă noi,
uitîndu-se încolo,
pe dealuri,
degeaba.


Nurlii, nărăvaşi, pătimaşi,
suntem albi de zăpezi , de aripi de păsări,
de pomi înfloriţi, de pleavă, de praf, de
promoroacă şi ceţuri lunare,
înălbiţi de atingerea coapselor zînei
îmbrăcată în fecior de împărat care putea să
înşele atenţia maşterelor mume de zmei dar nu
nu ne putea înşela pe noi, Galben-de-Soare,
atît de galben că-ngălbenea galbenul
părului tău lîngă noi şi pădurile se-ntomnau
arzînd ca făclia gutuilor.


Alecu Ivan Ghilia
(poezie luata de aici)