joi, 18 martie 2021

Printre poeme (februarie)

 

“Amicitia vincit horas”

Adrian Vizireanu

 

Veniți, prieteni, veniți și beți

și voi, lumini, deopotrivă!

V-am adus ceruri și dimineți

și luna cusută-n ogivă.

Veniți să privim din mansarde

cum păsari își varsă-n cer zborul,

cum steaua departele-și arde

și ploaia-și subție sus norul!

Veniți să privim prin ferestre

culorile vieții prelinse

din nuanțe de ocru, rupestre,

spre iernile albe și ninse!

Veniți, prieteni, azi v-am adus

inima-mi foșnind ca o frunză,

soarele meu pulsând la apus,

destrămându-se ca o pânză...

Și oare vedeți cum ciudate

trec stoluri de ore și tac

și porțile lumii mirate

cum timpu-n cenușă-l prefac?!

Cum secunde albe si lente

devin doar o grea înserare,

mâinile noastre transparente,

cum rămân într-o fluturare?!...

 

Petrus Dinca

  Trecută de căutările formale originalitatea autorului constă în exploatarea resurselor stilistice în limitele oferite de versul clasicizat. Nimic artificial în compoziție, totul tinde spre perfecțiune. Amicitia vincit horas subtilizată prin rafinamentele metaforice ale maturității gândirii poetice.

 

Dumitru Vasile

  Mi-nu-na-tă! Privirea asupra lumii este amplă,"de pe acoperișul lumii", iar desfășurarea este impresionantă, de la tinerețea umanității (ocrul din peșteri - primele "semne" lăsate de om) și până la iernile finale... Metafore obținute prin inversiuni surprinzătoare, adică "simple și de efect", fără prețiozități, dar extrem de prețioasă în întreg! Respect, încântare, admirație!

 

Adrian Vizireanu

  Poezia este dedicată prietenilor/colegilor care, în ultimele luni, mi-au fost răpiți de molimă. Durerea e cu atât mai mare, cu cât unora le-am simțit moliciunea palmei în palma mea, senzație care mă bântuie și acum...Dar, amicitia vincit horas, rămân în memorie zilele și nopțile petrecute împreună, bucuriile și tristețile trăite împreună, discuțiile despre lume și lumi, despre viață și moarte. Si, cum zice Ex, moartea survine doar atunci când amintirile mor...

luni, 15 martie 2021

Pitagora și Cugirul

 


  Cugirul este un oraș mic, dar un oraș care ar merita mai multă atenție. Aspectul de oraș se datorează Fabricii de Armament, glorioasă în regimul trecut, o ruină astăzi...   


   Cugirul a pornit pe drumul transformării în oraș ca o colonie a fabricii. Oameni din toate colțurile țării au găsit aici o pâine (foarte) albă. Într-o fabrică în care lucrau aproximativ 20.000 de muncitori, imaginați-vă ce densitate de persoane cu studii superioare era! Ingineri, profesori la cele două licee, profesori la școlile generale, jandarmi, funcțuionari publici, etc... Să nu uităm că, într-o perioadă, aici se făceau cursuri de subingineri!

  Fabrica supraviețuiește în zona ATI a industriei, fiind cuplată la aparatele de oxigen. Toată intelectualitatea de care vorbeam este la pensie, bucurându-se de natura înconjurătoare și de liniștea atât de benefică!

  Toate bune până aici, dar ce facem cu tineretul?

  Întâmplarea a făcut să îl cunosc pe domnul Călin Curea, un pasionat al matematicii. Acum doi ani m-a invitat să particip (ca spectator) la un concurs organizat de Asociația Pitagora Cugir. E normal patriotismul local, dar într-un orășel cu un Colegiu Național (atunci) și cu o tradiție în matematică, premiile au mers spre Lugoj, spre Alba, spre zările din care au venit, cândva, părinții elevilor de azi! 

  Asociația Pitagora Cugir este înființată de o mână de cugireni inimoși, nu prea mulți, șapte la număr, dintre care cinci sunt activi aici, în localitate.. Premiile acordate sunt din fondurile proprii ale membrilor asociației! Respect! Pasul următor m-a uluit! Ei au sesizat că promovarea la bacalaureat, sesiunea 2020, a fost... discutabilă (formulare care să nu deranjeze), mai ales în rândul absolvenților Liceului Industrial nr. 2, liceu tehnic. Membrii asociației și-au propus ca săptămânal, sâmbăta, două ore, să ofere meditații gratuite elevilor acestui liceu. De aici povestea pierde în spectaculozitate... 

  Prezența la aceste meditații este... sporadică, formală, insignifiantă ca număr de participanți!

  Situația medico-sanitară permite prezența elevilor în sală, spațiul este modern, "profesorul" este "gata de luptă", elevii... au preferat varianta on-line! Știu "din sursele mele" că au pornit camerele (doar) patru elevi, punctualitatea fiind ceva desuet... 

  Îmi aduc aminte de profesorul de matematică din satul meu, domnul Ionel Boteanu. Nu cred să fi făcut meditații cineva, separat (de plătit nici nu putea fi vorba!), dar ne chema, după-amiaza, la școală, la cercul de matematică. Răspundea la întrebări, relua teoremele grele, rezolvam din Gheba și din Gazeta matematică... Am reușit la examenul de admitere în Liceul Militar Dimitrie Cantemir, Breaza, cu nota 10 la matematică, în anul 1978. Eram un elev obișnuit dintr-un sat din România, copil al unei familii foarte sărace din Bărăgan...

  La nivelul următor este perioada liceului. Ca să poți da examen de admitere într-un liceu militar, se făcea o selecție riguroasă. Note, comportament, starea de sănătate, "cazierul" familiei până la a nu știu câta spiță, evaluare fizică și psihologică. Apoi urma examenul, care avea inclusiv probe sportive și examinare medicală. De ce spun astea? Spre laudă? Nu, pregătesc terenul! Așadar, eram toți foști elevi buni și foarte buni din școlile generale! E, asta până când "am dat piept" cu profesorul de mate, domnul profesor Dumitru. După câteva minute de discuții generale, "ne-a dat un test", zicea domnia sa, adică trebuia să rezolvăm, pentru ora următoare, 7.639 de probleme și exerciții din toate domeniile parcurse ale matematicii! E, nu știu dacă asta e cifra exactă, dar atmosfera este! Nu mai era timp de vorbit, de citit, de uitat pe geam, de dor de casă, mate și iar mate!

  Și vine ora! Măiculiță... Ne scoate la tablă în ordine alfabetică. Nu știu dacă a luat cineva nota 5 sau 6, dar ploua cu observații dure, cu admonestări. Îmi vine rândul.

- Cum ai rezolvat problema 3.766?

- Ăăăăă... să vedeți.... ăăăă... nu am ajuns la ea!

- Aha! Dar 2.983?

- Ăăăăă... nici...

- Aha! 2.007?

- Ăăăă...

- Treci la loc! 2! Incredibil! 2, clar!

Și uite așa am început eu faimosul liceu...

  Din păcate, domnia sa a plecat după primul an. Printre prietenii din Facebook este și soția domnului profesor, așadar povestea este verificabilă. Următorii trei ani am făcut matematica la o turație extraordinară, "biciuiți" de domnul profesor Pântea. Scuzată să-mi fie lipsa de modestie, dar pe diploma mea de bacalaureat se poate vedea nota de la examen, 10. 

  Povestea se vrea melancolică. Îl privesc pe domnul Călin Curea predând în fața unei săli goale și încerc să înțeleg dacă noi, oamenii, am evoluat. Tehnica - da! Noi...

 

 

  

miercuri, 10 martie 2021

Departe de Dacia...

 ...dar în inima ei!

  Două mii de ani ne despart de acea perioadă, tulbure (în sensul de perioadă necunoscută, dar și în sensul evenimentelor întâmplate), și parcă tot mai mulți sunt interesați de ea.

  Cu atât mai mare este curiozitatea când ții în mâini o carte scrisă de un arheolog specializat în Istoria antică, cu precădere asupra fenomenului dacic, atât ca perioadă cât și ca localizare. Doctor în arheologie (cu rezultate deosebite în anii de sudii), cu multă experiență în domeniu (și acum este pe șantiere arheologice) și mare iubitoriu de scris!

  Urmăriți-i postările de pe Enciclopedia dacica, pentru confirmarea celor spuse mai sus!

 http://www.enciclopedia-dacica.ro/

 Verificați-i bibliografia, ca să vă uimiți de numărul cărților publicate, de cel al articolelor de specialitate! Urmăriți-i pagina de facebook, pentru a vă întreba de unde atâta putere de muncă?

 https://www.facebook.com/DadaMamusa

  Nu e singurul autor, este prezent și Marius Marcu, un taciturn, dar un atent observator al fenomenului dacopat! 

  Cartea este o capodoperă! Conține capitole scurte, foarte bine documentate și pline de umor. Și ce umor! Nu vă doresc să-l cunoașteți personal pe Cătălin Borangic dacă nu țineți la glumă, ironia lui ustură mai ceva ca ardeiul iute, mânuiește cuvintele cu mai multă abilitate decât învârte cărțile un jucător ahtiat de poker, dar fiți puternici, întotdeauna există un dram de adevăr în spatele cuvintelor! Apoi țineți cont că este și un extraordinar de sensibil poet!

  Gata cu laudele!

  Am mai spus-o, "m-am înscris la Istorie" mergând la Carnuntum cu trupa de daci a tarabostelui Dada (alias Cătălin Borangic), "mi-am luat licența" citind "Seniorii războiului", carte scrisă de același... personaj și iată, acum, sunt gata pentru master citind "Cu Dacia printre daci mergând"!

  Multe, foarte multe informații prețioase, toate documentate și cu citarea surselor! 

  Da, cartea este voluminoasă, da, cartea este scrisă cu litere mici! Dar conținutul e un tezaur dacic!

 

Întrebări

  Aici am o nelămurire! De ce a fost nevoie de această scurtă povestire? Că este excelentă, nu e nevoie să o spun și eu, atrage atenția de un mileniu și jumătate, dar ce caută chinezii printre daci? Lași o ușă deschisă în sensul invers?


 
  Ne-am mai ciondănit "la temă". Ești un pasionat al istoriei, dar refuzi orice manifestare cu caracter religios. Nimeni nu a spus că redă "ca și cum ar fi atunci", e doar un teatru. Atenție, un teatru pe care tu, arheolog, istoric, îl confirmi! Dacii credeau în zei!  Așa cum unii "se joacă" de-a războiul cu pileus și falx, de ce alții nu s-ar juca de-a Zamolxe?
  Asta nu-i nimic, uite ce scrii tu în aceste pagini! Dacopații susțin sus și tare că Isus a fost dac, mai mult, că dacii au dominat din Japonia până în Scandinavia! Aberații istorice, clar! 
  Ce înseamnă "să luăm ca atare" poezia de mai jos? 
"Dacă Isus s-ar fi născut între daci", ar fi făcut și ar fi dres. Ok, nu ridic sprânceana asupra formei soresciene din "Trebuia să poarte un nume", mă refer la șopârla din final. Adică "nu s-a născut în Dacia, dar s-a dus în țara sfântă"... De unde a plecat???
 


Cu mulțumiri!


Printre poeme (ianuarie)

Rapsodia unei zile triste  

 

Gabriela-Mimi Boroianu 

 

Şuieră printre uluci nebunul 

Crivaț, coborât de peste deal. 

Spulberă de pe căpiță fânul 

Şi, flămând, nechează ca un cal. 

 

Prin uluci de gard şi-ascute glasul 

Şi prin hornul caselor pustii, 

Le pândește lupilor popasul 

'n marginea potecilor din vii. 

 

Şi cu ei se-ntrece la urlat, 

Noaptea, când pe cer se-arată luna, 

Ce sinistru e bătrânul sat... 

Nu-l colind-o umbră... măcar una... 

 

Spulberă zăpada aşternută, 

Şi lovește-un ochi ciobit de geam, 

Casa însă nu-i răspunde... mută 

Tremură o frunză pe un ram. 

 

Se întoarce, se-nfuioară supărat, 

Ulițele satului certând: 

- Unde sunt copiii de-altădat' 

Ce zburau pe sănii chiuind? 

 

Dă cu umărul în porți închise, 

Lacătul răspunde zăngănind, 

În ferestre lămpile sunt stinse, 

Nu se-aude-un câine hămăind... 

 

Dădu roată-n jur cu ochi cerniţi, 

Domolit de crengile-ngheţate - 

Clopoţei de vânt îmbătrâniţi 

Ce purtau colidul unei şoapte. 

 

Se opri-ntr-un cap de ulicioară 

Şi-ascultă-n tăcere resemnat 

Noaptea peste sat cum se coboară... 

Iarna-şi cerne stelele-aşezat. .... 

 .......

Un fior de fum agață luna 

De bătrâna casă din chirpici, 

Unde-şi duce veacul tristă buna, 

Un cățel bolnav şi doi pisici... 

 

  Mi-am propus să ierarhizez primele trei poezii prezentate în cenaclu, un clasament întocmit după gustul meu și cu puterile mele. La urma urmei, sunt un cititor, am rămas un cititor și mai cred că am calitățile unui om obișnuit, adică îmi place să compar tot ce întâlnesc. Conștientizarea este comparație, la urma urmei! De fapt, ce nu este comparație? Per total, așa, ca un grafic, mi s-a părut că luna a început vertiginos, cu creații deosebite, apoi am început să mă distanțez de cele citite. 

  Mi-a plăcut, categoric mi-a plăcut “Nefireasca întâmplare” a lui Ex, dar nu am aplaudat! Când asculți “Charly” cu Santa Barbara și “Prietenia” formației Cromatic nu aplauzi la fel! Așa este și la poemul lui Ex, totul, dar TOTUL este Minulescu! Sunet, ritm, respirație, decor, conexiuni, visări... Îl cred că nu s-a gândit nicio clipă, dar este cam același lucru cu Luceafărul! “Melodia” poemului este atât de cunoscută încât orice încercare de a schimba cuvintele, oricât de filozofice sau nemuritoare ar fi cele noi, nu vor depăși stadiul de pastișă! 

  Foarte frumoasă vibrația “Diapazonului iubirii”, o armonie deplină între formă și conținut, o concizie metaforică diamantină! “Ceas troienit”, “flori de tăcere”, “cânt nesupus”, “mai tandru ca moartea”, “lieduri de ape”, “pietre albastre”, “ca macul mă frâng” și preferata mea, “dar mâine nu-mi stai”! Felicitări, doamna Sere! 

  “Mee too” mi-a plăcut, citită la vremea destinderii. Categoric are miez valoros, categoric este o reușită, dar este doar o uvertură! Opera va urma! 

  “Trăsnaia” domnului Preoteasa este perfectă pentru comparație cu opera lui Topârceanu, “prea bună ca să fie minoră, prea slabă ca să fie o capodoperă”! Este soră cu “Mee too”! Am reținut-o printre laureate pentru perfecțiunea formei! 

  “Rapsodia unei zile triste” mi-a înseninat ziua, atunci și acum! Așa cum am spus în comentariu, este ICONICĂ! Reverență! 

  “Coplanarea” încă nu a aterizat! Ciudat “efect secundar”, plutesc pe aripi de admirație! 

  Mai sunt prezente “în sală” două poeme, “Zeii uitați” ai doamnei Mira Minu, care surprinde prin noutatea ritmului (pe lângă celelalte aspecte care m-au atras) și “Grija” doamnei Mifhaela Gudană, cea care a dat startul! 

  Clasamentul lunii ianuarie 2021: 

3) Diapazonul iubirii – Nicole Sere; 

2) Coplanarea – Ionuț Pande; 

1) Rapsodia unei zile triste – Gabriela-Mimi Boroianu. 

  Greu de ales între locurile 1 și 2. “Coplanarea” este creația unui maestru al cuvântului, al îmbinării cuvintelor, al studiului îndelung. Am ales “Rapsodia” pentru decorul nemuritor, pentru sufletul îmbrăcat în straie populare, pentru “copilul universal” care se regăsește în acest teribil poem! 

  Felicitări tuturor, felicitări, doamna Gabriela!

joi, 28 ianuarie 2021

Cât un strigăt

 


  De mai multe zile tatonez pagina de blog. Aș vrea să scriu, trebuie să scriu, am să scriu, chiar dacă nu voi reuși să ating toate terminațiile nervoase ale cărții!

  Volumul îmi sugerează un corp aflat pe masa de studiu a studenților de la medicină, la ora de anatomie, cu nervii dezveliți, rețea albă care transmite impulsuri fără participarea creierului sau un experiment la cursul de psihiatrie, unde “comenzile” și “execuția” au loc fără participarea circuitelor neuronice sau cognitive. Cu siguranță e mai mult decât atât, e mai mult decât o anamneză. E mai mult decât o spovedanie, e o lungă și grea zbatere între real și ireal, între durere și împăcare, între căutare și eșec.

  Câte individualități trăiesc în noi? Când se manifestă? Cum? Care este ierarhia, cine domină, cine comunică, cine iartă?

  Cine este Mariana Cornea? Este poeta care scrie bulversant, uneori la limita sfâșierii? Este prozatoarea care a urcat, cu fiecare carte, încă o treaptă spre zenit? Unde se încadrează proza sa? Ce este acest roman? Cât este literatură și cât este jurnalul unui medic psihiatru? Cât este acțiune polițistă și cât este răstignire? Cu fiecare poezie, cu fiecare carte, Mariana Cornea se înalță, ghem de suferință cu aripi de lebădă!

  Dincolo de subiectul extrem de tulburător, dincolo de tema atât de actuală și de prezentă în jurul nostru, aceea a alienării, eu vreau să mă opresc asupra paradoxului lecturării acestei cărți!

  Am oscilat între agonie și extaz. Duritatea și complexitatea dramei mi-au tăiat răsuflarea și aproape m-au obligat să închid cartea după fiecare capitol! Simțeam nevoia să respir, să mă liniștesc, să deslușesc adâncurile apelor tulburi, să mă întreb cât de mare e sensibilitatea celei care a scris așa ceva, să mă întreb cât de mare este forța celei care a putut suporta atâta presiune interioară și exterioară...

  La fel de mare a fost extazul! Niciodată nu am citit cu atâta sete cuvinte aranjate în imagini acaparante! Trei îmi sunt reperele: după lumea basmelor, care “nu se pune”, m-am ridicat în picioare în fața solemnității descrierilor lui Sadoveanu! Oricum citisem mult până la el, trecusem prin Legendele Olimpului, Winnetou, Jack London, Toate pânzele sus, Cireșarii și ce o mai fi fost, dar nimic nu s-a comparat cu măiestria clasică a tablourilor din natură, a portretelor sau a scenelor de luptă, condimentate cu un limbaj pentru care poți jura că e “de atunci”! După un timp, am dat peste Fănuș! Incredibil, imposibil, ireal! Doar un semizeu putea croi asemenea broderii de cuvinte, aurore metaforice, grădini de expresii și flăcări dansând peste cuvinte! Fenomenalul Fănuș! Apoi, târziu, oarecum timid, neîncrezător, l-am citit pe Max Blecher. Aproape că m-am frecat la ochi! Oare cum poți scrie despre boală, angoase, dureri, suferință, însingurare, rătăciri în propriile abisuri fără să fii patetic, fără să te expui “pe cruce”, obținând din cuvinte greu de imaginat ca posibil literare imagini de o sensibilitate incredibilă? Cum? El a putut...

  Poate am mai tresărit la noutatea limbajului doar la romanul “Picnic la marginea drumului”, ceilalți, toți, oricât de mari și oricât de mulți, fie ei Balzac, Faulkner, Dostoiewski , Eugen Barbu, Coelho  sau Umberto Eco, fiind foarte buni stăpânitori ai limbajului, dar fără a umbla la structura cromozomială a cuvintelor, propozițiilor, frazelor.

  Ei bine...

  E cam mult? Este, dar eu așa am simțit! Am citit și recitit cu nesaț structuri metaforico-bulversante, uneori atingând extazul!

  Într-o emisiune radio, doamna Mariana Cornea mărturisea că și domnia sa a fost impresionată de proza lui Max Blecher. Nici nu mă miră, această a treia carte este “ca un strigăt” blecherian, cu un secol mai târziu, deși zona, stratul, abisul sau iadul din această carte nu au nimic de-a face cu încrâncenările din “irealitatea imediată”…

  “O casă din scânduri vopsite în alb șerpuiește”. Așa începe! Așa începe cartea! Respiri adânc, ridici ochii din pagină, cauți repere, încerci să înțelegi unde începe ermetismul dintr-un tablou suprarealist. Aspectul cromatic se strânge ca un pumn și lovește puternic plexul (i)realității: “Șerpuiește în mintea ei până îi dă sângele pe nas...” Iarăși mă opresc, de data aceasta cu ochii în jos. Doamne, ce înfrigurare îmi intră pe sub piele! A trecut mai mult de o săptămână de când am terminat lectura și emoția este la fel de puternică! Balansul între alb și roșu, între liniște și obsesie, între... agonie și extaz mă va însoți până la ultima pagină!

  Citind cartea anterioară, Mondina, spuneam că este un poem în proză. Acum e mai mult decât atât, e un bocet al ființei, este o novă, este ochiul unui ciclon, este ceva mai mult decât tulburător, tulburător și frumos...

  “Bine ați venit în lumea celor pierduți!  Veți avea ocazia să atingeți cu ochii minții întunericul, răsuflarea, nebăgarea de seamă a ghimpilor încolăciți drept coroană dinaintea unei zvârcoliri, a unei claustrări dubios de înspicată. Din când în când vă veți atinge ușor bărbia a meditare”.

  Este un citat din prima pagină, un citat care s-a dovedit a fi extrem de realist. Scriitoarea ne manipulează starea de spirit nu apăsând “butoane” din noi ci arătând că undeva, acolo, adânc, există un arhetip, există căi pe care nu le știm, nu le bănuim dar care așteaptă, care ne așteaptă...

  “Bun venit în țara răzvrătiților, a paranoiei, a iluziei că normalitatea există!” (pag. 5)

  “- Maya, tu și Heba mă faceți vinovată de bătrânețea mea! Habar nu aveți că, de fapt, facem parte din aceeași echipă blestemată, într-un loc blestemat!” (pag. 6)

  “Cealaltă planetă, mai albastră, mai verde, mai curcubeu decât curcubeiele, mai nepământeană decât pământeanul Pământ, printre stoluri de păsări cât snopul de grâu, galbene și fibroase cum iubirea virtuală de pe internet, se corelează în timp și spațiu, servind demn mai degrabă unui scop decât unei necesități”. (pag. 22)

  Nu, nu o să scriu toate frazele care m-au uimit, sunt multe!

  Nu am să descriu nici subiectul, nici nu încerc să înțeleg raportul medic – pacient (vă recomand și romanul “Minciuni pe canapea”), nu am să focalizez pe relația părinți – copil, nu, totul este în carte! Inclusiv un medic – diavol!

  Este o carte despre Roma, despre istorie, despre politică, despre pandemie, despre oameni, despre suflete... Este o carte în care autorul intervine direct, ca un povestitor, ca un regizor, parte a tuturor celor scrise, ca un sprijin, ca o barcă de salvare de care ai nevoie într-un spațiu plin de valuri și de furtuni...

  Este o carte despre mizerie și mizerabili, este o carte în care realitatea urâtă, foarte urâtă, nu șochează, ci doare, doare...

  M-urile Marianei Cornea continuă: Mila, Mondina, Mora…

 

miercuri, 13 ianuarie 2021

Limba română

 


  Mi-a fost dat să-mi tai, de nenumărate ori, craca de sub picioare.

Bineînțeles că am făcut-o crezând că fac bine. Sau că fac un bine. 

Am un talent deosebit, nu pot să tac! Asta este, o să mor sărac, nu voi găsi niciodată filonul acela unde "tăcerea e de aur"!

  Am fost uimit să văd revista orașului plină de greșeli. Revista e un fenomen, apare o singură dată pe an, ca un libret al Festivalului "Toamna cugireană". O singură revistă pe an, o mulțime de profesori sau de alte persoane cu studii superioare afișate în colectivul de redacție și greșeli de scriere sau gramaticale? Este impardonabil!

  Mânat de avânt patriotic și crezând că ajut, am arătat greșelile... Dumnezeule, ce greșală! 

  Întâmplarea se repetă aproape la indigo și "în mediul privat". Un tânăr condei al urbei, trăitor pe alte meleaguri, mă întreabă de ce nu îi dau like la postări. "Pentru că nu sunt de acord cu tonul lor, zic, tu doar te tângui, și pentru că ai greșeli!" 

  Pfoaaaa! Vezuviu! Tsunami! Coaliție! Pac! la Resboiu! Și dă-i și luptă!

Am arătat că și în volumele publicate de respectivul condei sunt greșeli demne de o repetenție glorioasă (la poezie)! Demonstrația este aici, pe blog. Imediat a intrat în luptă și onor editura, care s-a simțit ofensată, cu imaginea murdărită și denigrată public! Adică publicarea unui text de gâgă este o onoare și arătarea greșelilor este o lezare a onoarei? Bre, ciupiți-mă!

  Mult prea onorabilul domn care a promovat cartea disecată de mine, deținător al unei statui impresionante în domeniul lingvistic, domn care a mediatizat publicarea de recenzii în reviste de specialitate, garantându-i condeiului respectiv accederea în forul înțelepților condeiului, imun la oribilitățile gramaticale și lingvistice din carte, dar sensibil la bloguri, scoate baioneta și-mi arată ușa tribunalului! Aferim, națiune!

  Întâmplarea e întâmplare (aforismul îmi aparține) și primesc o revistă de peste mări și țări. Menționez că nu urmăresc activitatea literară sau de altă natură a nimănui, nu îmi ajunge timpul să îmi trăiesc viața, d-apoi să mai fac ordine și prin alte acareturi! Plus că sunt blocat în mediile on-line, dovedindu-mă eu un fel de "Dinu Păturică, iute călcătoriu pe cadavre"... Revista este tipărită de onor editura care m-a luat de guler, pentru terfelire de imagine, și care m-a somat să arăt o virgulă greșită în alte apariții, măcar, să nu mai vorbim de dezacorduri sau de virgulă între subiect și predicat, virgule care stau departe de această onor editură ca dracul de tămâie (ptiu, Doamne, iartă-mă!). 

 Nici nu deschid bine revista și ochii se dezvoltă ca un cozonac băgat la cuptor! Un calup de poezii ale condeiului de care vorbeam inițial! Foarte bine, e dovada activității continue, e dovada ambiției, perseverenței, e o notă bună pentru urbea noastră, un târgușor de provincie, care iată, este prezentă în reviste literare internaționale! 

  Da, dar... Cum să reacționez, când prima poezie, în primul vers, conține un dezacord? Unde ești, condeiule premiat la olimpiade și care "stăpânești două limbi"? Unde ești, onor diriguitor al lingvismului? Unde ești, onor editură mândră de calitățile proprii?

  Nici nu mai spun că acolo, în conținut, adânc, am găsit și virgulă între subiect și predicat... 

 Am să mor sărac...