Copacii...

 

Copacii fără pădure

În povestea copacilor goi
Scârţâind într-o singură uşă
Este vorba de noi amândoi
Este vorba de foc şi cenuşă
Doi copaci fără frunze pe drum
După cum îi priveşte înaltul
Doi copaci prin sărutul de scrum
Aplecându-se unul spre altul

Spune-mi pădure cu frunza rară
Unde-i iubirea de astă vară
Nu ştie iarna să se îndure
De noi, copacii fără pădure

Toată vara a fost numai foc
Şi-au fost stele în nopţi fără stele
Şi prin toamna şederii pe loc
Cade ultima frunza spre ele
În zadar către tine întind
Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe
Alte uşi se aud scârţâind
De tomnatecul vânt să se agaţe

Nu mai suntem decât doi copaci
Vor veni tăietori să ne tundă
Vor lua crengi toţi copiii săraci
Pentru flacăra lor muribundă
Şi chiar dacă mă vei mai iubi
Peste crivăţul iernii ce vine
Fără braţe, cu ochii pustii
N-am să am ce întinde spre tine
 

Adrian Păunescu