Iarnă! Aşa era odată, în noiembrie, spre final! Acum e primăvară până în
februarie! Dacă ninge în lunile de iarnă e o ciudăţenie! Revin la noiembrie “pe
vechi”! Tata era toată ziua prin curte, cu animalele, cu tăiatul lemnelor, cu înlăturarea
zăpezii de pe unde nu trebuia să fie. Mama era vestala plitei, unde amesteca puţine
elemente de bază în multe feluri de mâncare. Noi, copiii, cu şcoala.
Cum se întuneca, tot familionul se aduna “în casă”, unde o icoană cu candelă,
lampa, un difuzor, plita, o masă şi două paturi compuneau universul.
După ce şi mama se urca în pat şi îşi pieptăna părul luung, uşor ondulat, începea lumea poveştilor. Tata era pe post de Creangă. Fumul ţigării se ridica puţin, liniştit,
unduios ca o viperă apoi se apleca în lungi dâre albastre, tulburate de aerul
vorbelor. Printre ele, cuvintele închegau tablouri...
Începe tata...
“Iarnă grea, grea tare, zăpada până la coşul casei, grajdul acoperit cu omăt,
intram prin tunel la vaci, câinele era ca într-un puţ, îi aruncam mămăliga de
sus, la băcanie mergeam drept, peste case şi garduri, doar de crengile salcâmilor
mă feream. Nimic nu mişca, doar ciori şi fumul caselor. Dacă te apuca înserarea
la magazin, dârdâiai de frică până acasă, că îţi intra urletul lupilor până la
oase! Cu toporul sub braţ mergeam la magazin!
Eee, în ziua de sânt` Andrei stăteau de vorbă baciul şi cu un cioban de-al
lui, tânăr, cârlan, abia i se murdărea mustaţa sub nas...
-Auzi bre, zice ciobanul, şi chiar e adevărată povestea cu noaptea de sânt`Andrei?
Că vin lupii şi vorbesc cu el?
-Este, zice baciul, scurt!
-He he, poveşti. Cum să vorbească lupii?
-În noaptea asta toate jivinele prind glas dar e mai bine să nu auzi,
spuse baciul.
-Şi unde vin lupii?
-La cruce.
Baciul s-a închinat şi s-a dus să se culce. Ciobanul neîncrezător, tânăr,
aprig. Şi ce
treabă ar fi avut? Până mâine când se luminează e timp cât lumea. Aşa că se hotărăşte,
ia cojocul pe el, cuşma, bâta şi merge la cruce. Noapte, zăpada, ger. Scârţâiau
paşii. Stele. Luna încă nu a urcat dinspre pădure. La cruce nu mai ardea nicio
lumânare, se vede că din cauza vremii nu mai trecuseră demult femeile pe aici. Crucea
împrejmuită cu gard şi pe parii din cele patru colţuri se sprijinea un acoperiş
de scândură. Pustiu. Ţiuiau gândurile. Cât să fie ceasul? De fumat nu fuma, frigul muşca
de degetele picioarelor şi de urechi. Tropăia pe loc, hotărât să mai stea până
o da luna şi apoi să mergă înapoi, să râdă a doua zi de baci şi de poveştile
lui.
Deodată... parcă? S-a oprit, atent. Se auzea sângele curgând, atâta era
de linişte.
“Aaaaauuuu... “, departe, ca un foşnet
de stea. Să fi fost ceva sau numai gândul? Şi-a dat seama că nu a mai mişcat
deloc abia când au început să îl doară mâinile de ger. A dat să râdă însă
buzele crăpau şi atunci s-a auzit iar “aaauuuuu...
aaaauuuuuuuu” din mai multe părţi, departe, depaaaaarte... Niciun câine din
sat nu a răspuns şi iar s-a întrebat dacă i s-a părut, şi parcă ar fi fost bine
să ia şi un câine cu el.
“Auuuu, aaaauuu, aaaauuuuu”,
acum clar, departe dar clar, din toate părţile. Brusc a început să-l doară
pielea capului. Când negreala nopţii s-a destrămat în flăcarile mici şi galbene
ale ochilor de lup, parcă a luat foc. Nu ştie cum dar a ajuns pe vârful acoperişului
ca din săritură. A înconjurat cu braţele crucea mică, de lemn, din vârf şi respira cu
gura larg deschisă, gâtlejul sugrumat de groază şuierând în noapte.
Lupi, lupi ca o turmă de oi mare, doar puncte de foc şi urlete
viermuiau în noapte. Apoi s-a înălţat glas din mijlocul lor.
-Sfinte Andrei!
Nu avea cum să fie glas de om pentru că nu avea cum să fie om acolo,
atunci!
-Sfinte Andrei, murim de foame, atâta
nămet nu a văzut neam de neamul nostru, am început să roadem salcâmi. Ajută-ne, sfinte!
A ieşit luna? Nu, că lumina e drept deasupra, nu e spre pădure! O lumină
albă-galbenă, alburie mai repede, ca o ceaţă, sus, în cer. Şi glas!
-Aşa a hotărât Tatăl nostru să fie iarna şi nu avem ce face, om
petrece-o cum om putea. Dar ia aşezaţi-vă la rând, să vă rostuiesc! Tu mergi şi
mănâncă o oaie de la a` lu` Pascu, dar atât, o oaie, şi să fie fără miel în
burtă. Tu mergi şi vezi că la Praschivescu de pe deal e un mânz beteag, îl
tragi la marginea satului şi acolo îl împarţi şi cu ăştilalţi cinci. Tu...
Şi aşa i-a aranjat sfântul Andrei pe toţi.
Au plecat lupii. Ciobanul era stâncă de frig. Doar respiraţia şi groaza
din ochi îl deosebeau de o piatră. Dă să coboare şi atunci se aude încă odata: aaaaauuuu, aaaaaau, nu mă lăsa, sfinte!
Era un lup costeliv, şchiop de un picior din spate, numai păr şi scaieţi.
-Nu mă lăsa, sfinte Andrei, ca abia
am ajuns.
-Măi suflete, n-a mai rămas nimic în satul ăsta şi în altă parte tu nu
ajungi... Cum să facem? Uite, pentru că tot este ciobanul ista de pe acoperiş aşa
necredincios, să-l mănânci pe el!
Ciobanul să moară! Nu avea putere nici cât o vrabie, abia respira, ce să
mai vorbim de strigat sau de zbătut! Lupul a început să dea roată crucii, cu
ochii roşii, colţii albi şi aburi în jurul botului! A încercat lupul să sară pe
acoperiş dar şi acesta era înalt şi lupul beteag, aşa că n-a reuşit! Ar fi căzut
ciobanul de frig singur, dacă nu se auzeau în noapte glasuri, sforăituri de cal
şi lătrat de câine. Oameni prinşi de noapte pe drum şi care nu aveau unde înnopta,
în imensul bărăgan alb! Caii puternici, doi dulăi în sanie, pieptoşi, doi bărbaţi
cât malul, cu topoarele în mâini. Lupul a plecat, câinii au început a lătra
spre cruce.
-Noaptea sântului Andrei, zise unul, închinându-se. Să trecem până n-or
venii lupii.
Câinii lătrau spre cruce ca turbaţi. Şi-au ridicat ochii şi au văzut
holbarea albă şi mută de pe acoperiş. S-au apropiat, nedumeriţi, s-au închinat,
l-au dat jos şi l-au băgat sub blănuri, lângă câini. Ştiau cine este şi oricum
nu ar fi scos o vorbă de la el, abia clănţănea uşor din dinţi şi respira scurt,
sugrumat.
Toată iarna ciobanul nu a ieşit din casă noaptea. Din curte nu ieşea nici ziua.
Iconiţa nelipsită din buzunar, cruciuliţa la gât. La biserică tot nu mergea.
Parcă îi era ruşine, că îl ştia lumea rău de gură.
Într-o noapte de vară era cu turma pe câmp, departe, la Caramanu. Oile dormeau,
câinii la fel, ridicând când şi când câte o ureche.
Ciobanul în stână, cu uşa închisă şi cu toporul proptit în ea.
Baciul era plecat în sat, după pâine. Când a ajuns la stână, spre amiază,
oile behăiau în ţarc, dulăii picoteau, uşa la stână închisă, ciobanul nu se
vedea, nu se auzea.
-Măi ciobene! strigă baciul. Nimic. Când s-a apropiat de uşă a văzut că o jivină săpase
pe sub prag o bortă. A deschis uşa cu fereală, strângând bâta în mână. Înăuntru
harababură, sânge, trupul ciobanului sfâşiat, hârca privindu-l cu ochii holbaţi
de groază.
Baciul a ieşit la lumină. A dat drumul oilor, lăsându-le să pască singure, în
grija câinilor, şi s-a întors la stână. S-a aplecat, a privit lung şi
s-a ridicat, închinându-se.
-A fost un lup şchiop! Dumnezeu să-l ierte pe flăcău!”
