Duminicale

Mă voi duce şi eu…

Timpul din mine nu mai are răbdare,

e ca o pasăre în colivie.

Mă voi duce și eu,

ca fiecare,

clipa aceea

nimeni n-o știe...

Tot mai aproape de murmurul Mării,

tot mai departe

de umbra mea sunt,

mă voi duce

și eu,

ca lumina înserării

prin clepsidra acestui cuvânt!

Clipa aceea, când vine,

când pleacă,

nimeni n-o știe,

creștin ori ateu-

lumea aceasta nu-i mai săracă

nici mai bogată

cu numele

meu...

Lacrimi…

În Copilărie

o auzeam pe Mama

rugându-se:

„ Doamne, dă-mi lacrimi

de-ajuns !”

Tata era plecat, departe în Munți,

noi,

în jurul aceluiași plâns,

dezbrăcați și desculți.

Risipiți, ca un fum,

au trecut anii,

cei tulburi

și grei.

Mai aud și acum

Rugăciunea din sufletul ei...

Cu braţele întinse…

Acum, prietene, ştiu că ţi-e bine,
Totul în jur amiroase a Rai,
Mâna mea dreaptă e-ntinsă spre tine,
Nu, nu îţi cere nimic să îi dai,

Nimicul-nimic din ce ai nu îţi cere!
Odată, când vei fi singur sub stea
Obosit şi sărac de atâta avere
Poate vei avea nevoie de ea...

Orice trufie se stinge învinsă,
Marea din gânduri adoarme pe grind
Şi mâna mea stângă spre tine e-ntinsă-
Vino aproape să te curpind...

Poezii de Nicolae Nicoară-Horia