Elegii de toamna

Tudor Arghezi – Toamna

Strabatem iarasi parcul, la pas, ca mai nainte.

Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte.

Aceeasi banca-n frunze ne-asteapta la fantani.

Doi ingeri duc beteala fantanilor pe mani.

Ne-am asezat alaturi si bratu-i m-a cuprins.

Un luminis in mine parea ca s-ar fi stins.

Ma-ndrept incet spre mine si sufletul mi-l caut

Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut.

Vreau sa-mi ridic privirea si vreau sa-i mangai ochii…

Privirea intarzie pe panglicile rochii.

Vreau degetu-i usure sa-l iau sa i-l dezmierd…

Orice vroiesc ramane indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe? Ea pricepu, de plange?

Apusul isi intoarce cirezile prin sange.

O! ma ridic, pe suflet s-o strang si s-o sarut -

Dar bratele, din umeri, le simt ca mi-au cazut.

Si de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o data

S-aplec la sarutare o frunte vinovata

Sa-nvingem iaras vremea dintr-o-ntarire noua

Si sa-nviem adancul izvoarelor de roua.

Si cum scoboara noaptea, altdata asteptata,

Imi pare veche luna – si steaua ce se-arata ,

Ca un parete de-arme, cu care-as fi vanat.

Si fara glas, cu luna, si noi ne-am ridicat.

Constanta Buzea – Ca o greseala-n care-am stat

Toamna-n gradina, toamna pe deal,

Toamna pe ses,

Toata lumina prinde rugina, frunzele ies

Sa se-nfasoare pe rasuflare si pe vedere

Intr-o cadere ca o culoare fara putere.

Ea ne ajuta, sufletul nostru e impacat,

Vara e muta ca o greseala-n care-am stat.

Cum suntem azi, am fost si ieri, altii, tot altii,

Marea ne uita, uita-ne muntii, inaltii.

Fie ca stam de-aci-nainte puri în lumina,

Frunzele aduc înspre pamant urme de vina.

Totusi ce pret necugetat se pregateste

Pentru livezi si pentru vii, pentru nadejde,

Pentru un cer inca senin, pentru schimbare,

Pentru toti samburii care devin lacre de soare?