Cuvinte cuvenite

În oraşul meu nimeni nu trezea noaptea

am văzut

un infirm cânta la tobe
cu picioarele
bum bum
inima lui ascunsă în degete

alt om îngheţat pe o bancă

lângă câinele lui învelit caraghios cu un cojoc

lacrimile nu pot topi moartea.

o balerină în jurul iubitului

cârja ei graţioasă făcea tăcerea spectatorilor

să aplaude

am mai văzut că libertatea se strigă cu sufletul în stradă
şi dreptul la speranţă nu îl poate fura nimeni
de aceea caut frumuseţea asta ciudată

diformă şi respingătoare ca o floare de nufăr

în mijlocul mlaştinii

doar aşa o să mă pot vindeca
de atâta întuneric.

depealtaplaneta

  Versurile de mai sus aparţin unei domnişoare tinere... foarte tinere...
Ele, versurile, sunt ca o oglindă. Mă văd în ea, un chip bacovian, greu de plumbul anilor, încremenit în timp, conectat la lumină cu ochi obosiţi...
O poezie  ce arată un  spirit candid, atingând stelele de parcă ar fi muşcatele din fereastra bunicii, cochetând cu eul în discuţii ce vor fi mai târziu adevărate geme diamantine...


  Poezia aceasta spune că "în oraşul meu nimeni nu trezea noaptea", uluitoare metaforă a a clasicismului strălucind în interiorul regulilor, pe când acum "cineva" nu nesocoteste liniştea trecutului dar işi caută planeta regatului propriu...


Pariul meu se învarte ca un satelit în jurul acestui "cineva"...