Şi a curs pe pământ!
Focul
Căsuţa mea de scânduri s-a aprins.
Ardea în noapte. Focul a cuprins
Şi tindă si odăi şi coperiş.
Voiam să ies din casă pe furiş
C-o legătură-n mână. N-am putut.
In val de flăcări albe m-am zbătut.
Vecinii toţi dormeau, si de-nzadar
Plângeam inchisă-n grinzile de jar.
Şi ca să pot scăpa din casa mea
Am lepădat si haina căci ardea,
Şi-am aruncat si legătura-n foc.
Mă-năbuşeam şi nu vedeam deloc.
Cuprinsă de uimirea morţii stam...
In oarba nemişcare aşteptam
Să ardă-n mine tot, să fiu un scrum,
Şi vântul să mă vânture pe drum.
Am auzit un zvon de prăbuşiri
Si casa mea pieri; subtiri, subtiri
Se ridicară palele de fum
Şi-n goliciunea mea pornii la drum.
Cerşeam lumini şi-n pragul noptii reci
S-au fost deschis zări albe de poteci.
Curată ca o candelă-n altar,
Cu trupul plin de răni dar greu de har,
M-am pomenit urcând pe scări cereşti
Spre miezul Dragostei Dumnezeieşti.
Ştiam de-acum că focul a fost pus,
In casa mea, de Mâna lui Iisus.
Zoria Latcu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu